Vladimir Tismăneanu

Gabriel García Márquez a fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atâtor prieteni, ca pe o voce menită să schimbe nu doar lexicul, ci și axele de coordonate ale literaturii. În viziunile sale, se întâlneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud. Fernando Botero și Marc Chagall. Când îl citești, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvânt, „magul realismului magic”. Este ceva deopotrivă grandios și intim, epic și febril în acest efort de a lua măsura acelor o sută de ani de singurătate, de a traduce în cuvinte deceniile unui război civil ce nu s-a oprit, în fond, nici azi.

În plan politic, García Márquez (1927-2014) a fost un om de stânga. A simpatizat cu stânga radicală. Mai mult, când alți intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stânga precum un Teodoro Petkoff, și-au ridicat vocile împotriva tiraniei castriste, el a tăcut și a continuat să mențină relații amicale cu patriarhul leninist de la Havana. Într-un articol extrem de pătrunzător apărut în The New York Times pe 18 aprilie 2014, Michiko Kakutani menționa o declarație a unei intelectuale care nu putea fi suspectată de vederi de dreapta. Mă refer la Susan Sontag: „Pentru mine este scandalos că un scriitor înzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtătorul de cuvânt (spokesman) al unui guvern care a trimis mai mulți oameni în închisoare (proporțional cu populația țării) decât orice alt guvern din lume”.

Evident, opera literară, în cazul de față genială, nu se confundă cu opțiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, în anii ’70 și ’80, García Márquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortázar, evident Borges, erau oaze ale speranței. Una din cărțile la care țin foarte mult este El olor de la guayaba, dialogurile dintre Gabo și Plinio Apuleyo Mendoza. Într-un număr al revistei Dissent din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia rămâne memorabil. Mă gândeam să scriu pe marginea acelui text. Iată că am făcut-o aici și acum...

Asemeni lui Sartre, García Márquez a avut multe iluzii, la unele a renunțat, a persistat în altele. A fost, din păcate, selectiv în denunțarea tiraniilor și a tiranilor. Nu știu ce-ar fi avut de spus dacă ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramón Mercader, asasinul lui Troțki, dar și despre dezastrul stângii revoluționare, inclusiv al celei din Cuba, în secolul XX. Nu a îmbrățișat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa și Octavio Paz. A rămas atașat de Fidel, în pofida nenumăratelor probe că promisiunile revoluției din Cuba au fost de mult trădate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor amețitoare și un căutător asiduu de lumi imposibile...

Fiind la Caracas în 1982, am locuit la mătușa mea, Sofia Imber (vara primară a tatălui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tânăr ca mine cu 11 ani. Îl chema Pedro, ca și pe fiul, și el dispărut prea tânăr, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frați. Împreună cu el am văzut prima oară Apocalypse Now. Când a venit la Washington, în urmă cu câțiva ani, am mers împreună la librăria mea favorită, Politics and Prose. Sofia și primul ei soț, marele scriitor Guillermo Meneses, lucraseră cu Gabo în anii ’50, la Bogota. Făcuseră parte din același cerc intelectual. Drumurile lor s-au despărțit în anii ’70, dar Sofia mi-a vorbit întotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.

Când a primit premiul Muzeului de Artă Contemporană care purta numele Sofiei până când colonelul Chávez a decis să-l înlăture, Gabo a donat suma substanțială ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei instituții. Al doilea soț al Sofiei a fost celebrul gânditor politic Carlos Rangel (1929-1988).

Intellectuals and Fascism in Interwar Romania, proaspăta care a Cristinei Bejan, reușește să demonstreze interacțiunea dintre valorile spirituale și sentimentale în afirmarea și apoi declinul Grupului Criterion. Autoarea se uită foarte atent la universul preponderent masculin și la statutul ambivalent al femeilor (Sorana Țopa, Floria Capsali, Marietta Sadova). Asociația era în mod deliberat iconoclastă, refuza etichetele automate și își făcea un titlu de glorie din disprețul față de orice dogme. Am găsit cu adevărat iluminant capitolul care tratează complexitatea identităților sexuale în România interbelică, inclusiv implicațiile presupuselor sau realelor relații homosexuale. Cred că discuția din carte despre exaltarea experienței, ceea ce germanii numesc Erlebnis, și despre existențialismul francez de după cel de-Al Doilea Război Mondial rămâne una importantă.

Cartea autoarei americane de origine română nu putea veni într-un moment mai potrivit. În vreme ce scriu aceste rânduri, lumea suferă de ceea ce numesc reîntoarcerea fantasmelor salvării. Crimele din cele două moschei neozeelandeze din martie 2019 au părut a fi inspirate de nedigerate narațiuni balcanice privind rezistența anti-otomană. Studiul Cristinei Bejan adaugă enorm la înțelegerea culturii politice a României interbelice și a semnificației de durată a polemicilor privind identitatea națională, includerea, excluderea, antisemitismul, religiozitatea, etc. Unii din liderii Criterion s-au deplasat spre extrema dreaptă, Mircea Eliade s-a convertit la legionarism și a scris fără jenă în favoarea fascismului (german, italian, spaniol, portughez). Mai târziu, după război, tot el a decis să rămână în Occident, acolo unde a devenit un celebrat istoric al religiilor. Eliade a păstrat o tăcere stânjenită cu privire la trecutul său fascist timpuriu, dar asta a făcut pentru ani de zile și Mihail Sebastian, care i-a rămas fidel lui Nae Ionescu în pofida cunoscutei prefețe antisemite la De două mii de ani (1934).

Criterion nu a reprezentat o mișcare națională, ci, mai degrabă, un cerc elitist din București, un fenomen urban care a încercat să reconcilieze anumite tradiții idolatre (românitatea) cu o acută și intens modernistă sensibilitate. Putem folosi aici conceptul lui Jeffrey Herf de modernism reacționar. Prelegerile găzduite de Criterion au plasat cercul dincolo de Stânga și de Dreapta: spre exasperarea fundamentaliștilor ortodocși, au existat discuții despre Sigmund Freud și revoluția psihanalitică. Garda de Fier și autoritățile au dezaprobat (spre a folosi un ton blând) prelegerea proeminentului comunist Lucrețiu Pătrășcanu despre V. I. Lenin. La acel moment, partidul comunist din România era scos în afara legii. Comarnescu însuși era un om eminamente rațional, un umanist al stângii anti-totalitare. Chiar și așa, grupul părea mai înclinat spre misticism politic și iraționalism filosofic.

Dezgustați de ceea ce percepeau a fi senilitatea sau scleroza sistemului politic românesc, acești intelectuali apărau, de fapt, ascensiunea juventocrației. Din acest punct de vedere, au avut multe în comun cu fascismul italian. Au disprețuit ordinea acelei lumi, filistinismul vechilor generații și valorile burgheze. Pentru criterioniști, simpla reflecție, speculația filosofică, nu erau de ajuns. Doreau să fie implicați și să practice ceea ce se cheamă vita activa. Au scris despre aventură și câțiva dintre ei au fost dispuși să se angajeze, cu arme și bagaje, în aventuri politice. Polihroniade și Tell au sfârșit prin a fi executați pentru activitățile lor gardiste.

Odată cu cartea Cristinei Bejan, avem în față o superbă investigație a nucleului intelectual interesat de combinarea aproape mistică a vieții contemplative și a celei active. În multe privințe, au fost cu toții niște revoluționari ai spiritului. Câțiva au ajuns să-și regrete opțiunile și febra politică. După cel de-Al Doilea Război Mondial, unii au ales calea exilului. Alții au rămas în România și au suferit de pe urma persecuției politice. Rectorul spiritual al întregii „aventuri”, Petru Comarnescu, a devenit, potrivit unor recente revelații de arhivă, un informator al Securității. Un altul, Constantin Noica, a fost o țintă permanentă a investigațiilor poliției secrete. Nimic nu a fost simplu cu acest grup implicat într-o căutare dureroasă a autenticității existențiale, iar această carte scoate la suprafață în chip minunat agonizanta paletă a complexităților interbelice.