Vladimir Tismăneanu

Leninismul, în variile sale etape, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un „moment catolic” în istorie, în timpul căruia „cuvântul universalizant ideologic a căpătat trup instituțional, iar rezultantul complex instituțional (abil standardizat și ierarhizat) a reușit să domine semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora”. Formula althusseriană a acestui fenomen își menține validitatea doar prin inversarea frazeologică: leninismul a fost o nou tip de praxis al filozofiei. Explicația longevității leninismului în secolul XX poate fi găsită astfel în „promisiunea Marii Revoluții din Octombrie (...) a Uniunii Sovietice ca hierofanie socialistă” (vezi Noua dezordine mondială)

Biografiile elitelor ideologice ale regimurilor de tip sovietic sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distincție reală. În ceea ce privește Europa de Est și Centrală, cerberii dogmei marxist-leniniste au fost de obicei recrutați din rândurile fracțiunilor moscovite ale partidelor comuniste din țările respective. În Ungaria, József Révai, care inițial a fost unul dintre cei mai promițători discipoli ai lui Georg Lukács, s-a transfigurat după 1945 în „flagelul” intelectualității maghiare. Révai a fost membru al delegației ungare la întâlnirile succesive ale Cominformului în perioada 1947–48, fiind unul dintre cei mai entuziaști doctrinari ai anti-cosmopolitismului și exclusivismului jdanovist. În România, Leonte Răutu și aghiotanții săi au adus cultura națională într-un impas aproape mortal. Similare campanii de subminare și negare a tradițiilor locale și un ethos internaționalist apocrif au fost promovate cu înverșunare de către liderii birocrațiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de către Vilém Kopecký) și în Germania de Est (de către Kurt Hager). Ofensivele declanșate de acești corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a două „păcate” cardinale: „naționalismul burghez” și „cosmopolitismul fără rădăcini”. Acest motiv al Agitprop-ului în lagărul sovietic a avut și o variantă care exprimă antisemitismul latent al stalinismului din perioada de după 1948, și anume, „cosmopolitismul de grup și neam” (cosmopolitanism of kith and kin). În același timp, „patriotismul socialist” prospera, bazându-se pe o proliferare paroxistică a ritualurilor cultului personalității.

Lipsiți de o identitate distinctă de ideologie, sacerdoții dogmei investeau fără vreun scrupul în „superpersonalitatea” lui Stalin. După disoluția teroristă a ego-ului era normal pentru aparatcici să se auto-proiecteze în mitul Stalin, ca superego instituționalizat. Numai în cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalență. Pe de o parte, el a susținut entuziast noua orientare internațională a lui Stalin codificată de Jdanov (teoria privind cele două „lagăre”—cel socialist și cel capitalist), dar, pe de altă parte, a considerat această schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el să-și avanseze propria-i politică hegemonică în Europa de Sud-Est (Balcani). Să numim acest sindrom strategic hegemonism paralel.

Ironia situației a constat în faptul că ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact în perioada în care concepția sovietică și iugoslavă asupra luptei de clasă pe plan mondial se aflau în perfect acord. În 1947-48, Tito a subestimat monopolizarea absolută a puterii de către tiranul de la Kremlin și și-a imaginat că poate beneficia de o marjă (relativă) de autonomie. Ivo Banac preciza în 1988: „dramaticul deznodământ din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin că Iugoslavia începuse să-și asume rolul de centru comunist regional și implicit potențialele sfidări la adresa Occidentului implicate de o asemenea nouă responsabilitate”. Un element important, rar discutat în România, rămâne radicalismul comuniștilor iugoslavi în acei ani (un fel de „deviere de stânga”), ei urmărind la sfârșitul anilor ’40 o politică de permanentă provocare față de Vest (vezi Ivo Banac, With Stalin against Tito: Cominformist Splits in Yugoslav Communism, Ithaca: Cornell University Press, 1988, p. 29)

Într-adevăr, liderul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (până în 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a inițiat neabătut planurile de realizare a unei confederații comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria și România) în paralel cu accentuarea asimilării Partidului Comunist Albanez (al cărui nume, în 1948, a fost schimbat în Partidul Muncii din Albania).

Odată cu deplina rusificare a bolșevismului sub Stalin, antisemitismul a devenit parte a ideologiei oficiale, sub numele de anti-cosmopolitism și, după 1948, de anti-sionism. În regimurile comuniste europene, mai ales în ultima perioadă a vieții lui Stalin, antisemitismul (explicit sau camuflat) a fost o armă din arsenalul propagandistic. Menționez campaniile împotriva „cosmopolitismului lipsit de rădăcini”, procesul medicilor, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist, procesul Slánský, procesele din România împotriva liderilor sioniști. Este suficient să citești ultimul capitol al cărții lui Timothy Snyder (profesor la Yale), Bloodlands: Europe between Stalin and Hitler (Basic Books, 2010, trad. rom., Humanitas, 2012) pentru a te lămuri.

Privitor la rolul evreilor în mișcările radicale de stânga, sugerez cartea lui Yuri Slezkine (profesor la Berkeley), The Jewish Century. Dar a existat o atracție a unor evrei către fascismul italian (nu către nazism). Cartea Martei Petreu, Diavolul și ucenicul său, documentează tulburător cazul Mihail Sebastian. În Italia, au existat evrei în mișcarea fascistă, până în momentul când Mussolini a adoptat legi rasiste de inspirație nazistă (vezi cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal). Fondatorul Cekăi a fost polonezul Felix Dzerjinski. Fanny Kaplan, cea care a tras în Lenin în 1918, era o socialist-revoluționară de origine evreiască. Leninismul a fost/este o doctrină politică născută din sinteza dintre tradiția radicalismului nihilist rus și o interpretare sui generisa marxismului, o teorie politică vestică.

În România, antisemitismul a fost recuperat de ideologia comunistă pe fondul despărțirii de Moscova și al „etnicizării” comunismului autohton. Procesul a început sub Dej, a fost definitivat sub Ceaușescu prin politica de cadre dirijată de Elena Ceaușescu și Emil Bobu. Pe lângă vânzarea evreilor, regimul întreținea și încuraja o propagandă virulent antisemită, în special prin revista Săptămâna. Volumul de poeme huliganice Saturnalii de Corneliu Vadim Tudor a provocat reacții puternice din partea unor intelectuali români (îi amintesc aici pe N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Simion, E. Jebeleanu, Geo Bogza, Al. Paleologu, G. Macovescu, Norman Manea, care au protestat în cadrul discuțiilor din Uniunea Scriitorilor), ale Comunității Evreilor (prin rabinul-șef Moses Rosen) și pe plan internațional. În acea perioadă, dr. Michael Shafir, analist principal la Radio Europa Liberă, a publicat un important studiu intitulat Anti-Semitic Formations among Romania’s Communist Intellectualsîntr-o respectată revistă academică din Statele Unite.

Forma mentisa lui Hitler a prins ființă la Viena, în anii dinaintea Primului Război Mondial, deci înainte de luarea puterii, în 1917, de către bolșevici. Cartea Brigittei Hamann, Hitler’s Vienna, oferă o analiză impresionantă a acestui cadru impregnat cu fobii, anxietăți și resentimente. Parte din antisemitismul național-socialist venea pe linia wagneriană, Wagner însuși a fost inițial un om de stânga, cu simpatii socialiste (vezi Marc A. Weiner, Richard Wagner and the Anti-Semitic Imagination, University of Nebraska Press, 1995). Hitler a preluat de la Wagner conceptul evreului ca agent al disoluției.

### Vezi și... ###

„Să nu ai alți Dumnezei decît pe mine”

Ideea, puternic contestată în istoriografia contemporană, că antisemitismul nazist, cu a sa consecință supremă, Holocaustul (asasinarea sistematică a unei întregi populații definită prin criterii ideologic-rasiale, folosindu-se întreaga forță a unei supraputeri militare și industriale), ar fi fost un răspuns la o imagine înfricoșătoare (Schreckbild) privind posibilele masacre comuniste îi aparține, în mare măsură, lui Ernst Nolte. Discut subiectul în cartea mea The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century(University of California Press, 2012, trad. rom., Humanitas, 2013). Nolte nu a propus o perspectivă negaționistă, dar teza sa (nexus-ul cauzal) poate duce spre revizionism (lucru observat de François Furet în corespondența purtată cu istoricul german și tradusă în românește).

Cât privește negaționismul, el reprezintă cea mai abjectă formă de obscenitate. Aici nu e vorba de „corectitudine istorică”, ci de ceea ce Hannah Arendt definea drept little verities of fact/micile adevăruri factuale. Cei care neagă amplitudinea (ba chiar și existența) Holocaustului ori îl compară cu catastrofe naturale ignoră intenționalitatea crimei (la fel și în cazul Gulagului). Cele două încarnări ale Răului radical nu au fost „accidente naturale” precum tsunami-ul din Japonia ori cutremurul din Chile. Istoricul francez Pierre Vidal-Naquet i-a numit, pe drept cuvânt, pe negaționiști asasinii memoriei. A nega existența camerelor de gazare nu este o poziție științifică, ci un act menit să submineze fundamental comunitatea democratică prin invocarea argumentului libertății de exprimare. Este absolut irelevant dacă acela care o face este de origine evreu, francez de bonne souche, precum Robert Faurisson, român, polonez, italian, sau orice altceva.