Vladimir Tismăneanu

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, al unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei „Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale.

Jurnalistul Ben Judah este unul dintre cei care au reușit să deconstruiască admirabil, în a sa Fragile Empire, originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum îl numeau colegii, era un simplu golan (bully) care își teroriza colegii de școală, la cariera sa în KGB, la metamorfozarea într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului în orașul mohorât de pe râul Neva și, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea supremă la Kremlin.

Sobceak, la rândul lui, era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțîn, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica acea cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării disidenților în anii ’70, Iuri Andropov.

Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani, cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale cărții lui Judah, Fragile Empire. How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin (Yale University Press, 2013), analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, înseamnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere a acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.

Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impusă de Stalin și marionetele sale popoarelor din Europa de Est și Centrală. Orice zvâcnire de spirit independent trebuia asfixiată în fașă. Acțiunile represive s-au concentrat în primă fază împotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol „democrație populară”). În 1948, conflictul dintre Stalin și Tito avea să ducă la declanșarea acțiunilor de identificare, epurare și lichidare a celor care ar fi putut împărtăși tendințele anti-hegemonice ale liderului iugoslav.

Prima Rezoluție a Cominformului împotriva ereziei titoiste menținea un limbaj relativ moderat, deși se vorbea despre o deviere „naționalist-burgheză”. A urmat apoi vânătoarea de titoiști în partidele aflate la putere (dar și în PC Grec, PC Francez, etc). Se plăteau polițe pentru micile fricțiuni din anii precedenți: Gheorghiu-Dej și clica lui îl puneau pe Pătrășcanu sub domiciliu forțat, iar micul Stalin de la Budapesta, Mátyás Rákosi, organiza înscenarea împotriva fostului ministru de Interne László Rajk. Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate tiparul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolșevici din perioada 1936–1938. Condiționat psihologic de promisiunile vechiului său camarad János Kádár, Rajk, exponent al facțiunii din interior a PC Maghiar, recunoștea că fusese agent al poliției secrete horthiste, trădător al clasei muncitoare, complice al lui Tito în tentativa de a distruge „cuceririle socialismului”.

Întrucât Tito fusese unul dintre organizatorii Brigăzilor Internaționale din Spania, iar Rajk luptase în cadrul acestora, se făcea legătura dintre foștii voluntari și pretinsul complot împotriva socialismului. „Pedagogia infernală”, cum a numit istorica franceză Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolică. În raportul său despre „PC din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” ținut la a doua reuniune a Cominformului, în 1949, Dej îl stigmatiza pe Pătrășcanu ca spion și trădător.

În aceeași perioadă, nu fără legătură cu întemeierea statului Israel și cu eșecul planurilor de consolidare a influenței sovietice în Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficială nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sioniști” ori „cosmopoliți dezrădăcinați”. Sunt vizați acum militanții care au trăit în Occident, foștii voluntari din Spania și din Rezistența franceză, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „dușmanul”. După 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al acțiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, însă executate de pionii locali. Arestările de militanți comuniști, dintre care mulți evrei, încep în perioada în care Rudolf Slánský (el însuși evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca și liderul suprem Klement Gottwald) ocupa poziția de secretar general al partidului comunist. Anchetele se derulează demențial, nimeni nu se mai simte la adăpost. Staliniști din categoria dură sunt arestați, torturați bestial, constrânși să admită cele mai halucinante culpe.

Situația era, cum avea să noteze Milan Kundera, total kafkiană: „Fără a fi făcut vreodată ceva rău, K. începe imediat să se comporte ca și cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost făcut să se simtă vinovat. A fost culpabilizat”. În noiembrie 1951, a fost arestat însuși Slánský, militant fanatic, privit (nu fără motiv) drept unul dintre arhitecții terorii. Multă lume a crezut că va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea să se destrame în lunile ce au urmat. Ritmul arestărilor s-a intensificat, iar Slánský, după câteva tentative de sinucidere, a devenit simplă plastilină în mâinile „referenților”.

Între cei arestați și condamnați în legătură cu presupusul complot s-a aflat și Rudolf Margolius, supraviețuitor al lagărelor naziste, fost ministru-adjunct al comerțului exterior. Avea să fie unul din cei 11 inculpați condamnați la moarte și spânzurați în cadrul procesului Slánský din noiembrie 1952. În cartea sa Reflections of Prague apărută în 2006, fiul lui Margolius, Ivan, explora rolul proceselor-spectacol în economia simbolică a stalinismului: „Procesul-spectacol (show trial) a fost o armă propagandistică a terorii politice. Scopul său era să personalizeze un inamic politic abstract, să-l plaseze în carne și oase pe banca acuzaților și, cu ajutorul unui sistem pervertit al justiției, să transforme diferențele politico-ideologice abstracte în crime comune ușor inteligibile”. Rolul procesului-spectacol este să propună o dramaturgie a urii organizate, manipulate și direcționate către un presupus inamic pe cât de insidios, pe atât de feroce. Dezlănțuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca și articolele delirante din cotidianul Rude Pravo, vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste”. Scopul era acela de a construi un climat al furiei vindicative, al neîncrederii reciproce și al devotamentului orb față de URSS și agenții săi locali.