Vladimir Tismăneanu

Intelectualii pot propune sau se pot opune mișcărilor și regimurilor totalitare. Povestea puterii de seducție a ideologiilor radicale asupra unor proeminente figuri intelectuale ale secolului XX reprezintă, de fapt, un catalog al iluziilor, pasiunilor, entuziasmelor și dezamăgirilor crunte. Goana după o nouă configurație a lucrurilor, adică o dezordine convulsivă, a fost cu adevărat nebunească în anii 1930.

Istoria atracției miturilor politice asupra intelectualilor români interbelici se bazează pe toate aceste elemente. Vorbim despre o fascinantă narațiune a învoielilor faustice, prosternărilor carismatice și disperării absolute. Cartea Cristinei Bejan, Intellectuals and Fascism in Interwar Romania. The Criterion Association (Palgrave, 2019), superb documentată, propune o nouă perspectivă asupra principalelor tensiuni politice și culturale ale perioadei interbelice în România (și în Europa de Est, în general). Cristina ne invită la un exercițiu de arheologie a ideilor, o explorare de profunzime a genezei, tribulațiilor, conflictelor interne, numeroaselor realizări, precum și a deziluziei și dezintegrării finale a Grupului Criterion.

A fost vorba de o constelație a unor foarte creativi și inteligenți filosofi, sociologi, scriitori și artiști, toți convinși că aveau misiunea de a regenera cultura română printr-o poziționare iconoclastă în raport cu trecutul. Toți au abhorat orice formă de parohialism și au visat să transforme Bucureștiul într-o vibrantă capitală culturală.

Această carte extrem de edificatoare extinde și aprofundează literatura existentă despre generația 1927. Am scris eu însumi despre revoluționarii mistici, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși. Lucrarea Cristinei Bejan scoate în evidență efectele extrem de nocive ale fascinației membrilor „Generației” pentru ideile organiciste, primordialiste și anti-democratice profesate de filosoful Nae Ionescu. Privesc volumul ca pe o contribuție extrem de valoroasă la o literatură care-i mai include pe Zigu Ornea, Marta Petreu, Leon Volovici, Irina Livezeanu, regretatul Matei Călinescu, Constantin Iordachi, Valentin Săndulescu, Marius Turda, Radu Ioanid, Philip Vanhaelemeersch sau regretata Ilinca Zarifopol Johnston.

Cercul de prieteni analizat de Cristina Bejan era unul tânăr și nemulțumit de mediocritatea status-quo-ului acelei Românii, atras de exotism (vezi fascinația lui Eliade pentru India), gata să îmbrățișeze forme rapide de experiență a Absolutului. Grupul era comparabil cu asociații similare din alte țări central-europene, de pildă Skamander, despre care a scris minunat Marci Shore în cartea ei, Caviar and Ashes. Deși mișcarea/grupul/asociația Criterion a durat doar trei ani, între 1932 și 1935, impactul asupra culturii române a fost unul cu adevărat puternic și durabil. Cineva ar putea spune că „Grupul Păltiniș”, coagulat în jurul fostului membru al Criterion, Constantin Noica (1909–1987), în anii 1970 și 1980, a încercat să reînvie acele grandioase aspirații la universalism cultural și regenerare spirituală.

Autoarea face o treabă minunată atunci când documentează rolul esențial jucat în activitățile Criterion de către istoricul de artă și filosoful Petru Comarnescu (1905-1970). Acesta a fost, într-adevăr, un nonconformist printre ceilalți: mare admirator al Statelor Unite, având un doctorat de la University of Southern California, Comarnescu a fost una din figurile tutelare ale Criterion care au refuzat să cedeze oricărei forme de sectarism politic. S-a opus, de fapt, oricărui radicalism sau fundamentalism și a respins religiile politice din ce în ce mai în vogă în epocă, fie ele de stânga, sau de dreapta radicală.

Din mai multe puncte de vedere, Petru Comarnescu este eroul principal al acestei povești, acompaniat de alte dramatis personae: Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Marietta Sadova și, desigur, șarmul fatal și mefistofelic al filosofului Nae Ionescu. Atunci când mulți alții au virat de la o formă de radicalism la alta, Comarnescu a rămas constant creativ și democratic din punct de vedere politic.

Motto: „În istorie, momentele în care domină rațiunea și împăcarea sunt scurte și efemere.” — Stefan Zweig

Am aflat cu tristețe în weekend despre decesul marii gânditoare umaniste Ágnes Heller (d. 19 iulie 2019). Ágnes a fost o supraviețuitoare a Holocaustului, un critic deschis al totalitarismului, sufletul Școlii de la Budapesta dedicată marxismului critic și întruchiparea celor mai nobile tradiții ale spiritului european. Dedic acest eseu memoriei prietenei mele dispărute. Rămânem aici, pe acest pământ, spre a prezerva și apăra moștenirile sale intelectuale.

Ați văzut, pesemne, filmul lui Wes Anderson Grand Budapest Hotel. Este o comedie apocaliptică derulată pe marginea abisului, un requiem pentru acel spațiu cosmopolit, polifonic și polimorf, care a fost Europa Centrală înaintea catastrofei naziste, acel moment de cezură în istoria civilizației moderne, când Viena lui Hitler a învins Viena lui Wittgenstein. Tragedia Europei Centrale s-a născut din asaltul totalitarismelor asupra modernității burgheze. „Zubrowka” lui Wes Anderson a dispărut în ceața morbidă și asasină a lagărelor de concentrare.

Înspăimântat de avansul nazist, incapabil să mai suporte solitudinea, dezrădăcinarea și alienarea exilului, Stefan Zweig s-a sinucis, împreună cu tânăra sa soție, la Petropolis, în Brazilia, pe data de 23 februarie 1942. Au fost organizate funeralii naționale la care a participat președintele Getúlio Vargas. Scriitor de colosal succes în anii ’30, Zweig era convins că valorile în care credea s-au sfărâmat fără nicio șansă de salvare. Făcea parte dintr-o specie umană pe care buna sa prietenă, romanciera Irmgard Keun, o descria astfel: „Aparținea acelora care, în pofida suferinței, nu vor și nu pot să urască. Era unul dintre acei evrei care, gingași și expuși atacurilor, trăiește în lumea de sticlă imaculată a spiritului și este lipsit de capacitatea de a face vreun rău cuiva”.

Apărută la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos și Eva Țuțui, cartea de eseuri (lecturi și relecturi) Fiorul evocării unor lumi ucise, a regretatei gânditoare maghiare Ágnes Heller, rămâne o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus, despre un univers anihilat.

Este vorba de spațiul central-european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sioniști, marxiști de diverse tendințe, bolșevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl și Freud, a lui Aleksander Wat, Czesław Miłosz și Zbigniew Herbert, a lui Klimt și Mahler, a lui Attila József și François Fejtő, a lui Gál Gábor, Ervin Šinko, Manès Sperber, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane și Danilo Kiš, a tânărului Cioran și a lui Karl Kraus, a Marianei Șora și a lui Imre Tóth, a lui Arnold Schonberg și Alban Berg. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocârlie. O lume stinsă, o lume anihilată, o lume năruită.

Titlul cărții lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultățile logice și psihologice de a scrie cu conștiința că vorbești cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. „Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranță, nu stilul îl face actual, deși unii scriitori - mai puțin talentați - cred că da și încearcă să fie cu orice preț «actuali». Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puțin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. „Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenițîn, Vargas Llosa. Două fragmente din Singer:

„—Ce să fac, rabine?

—Să nu faci nimic rău.

—Asta-i tot?

—Asta-i foarte mult.”

Ori:

„—Ai văzut adevărul?

—Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel.

—E totuna.”

Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam ori Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin.

Este păcat că, din câte știu, nu prea s-a vorbit despre această carte în ultimii ani. Evocarea/studiu dedicată lui Isaac Bashevis Singer, Romanul picaresc în umbra Auschwitzului, este extraordinară. La fel, evocarea lui Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supraviețuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când „Lumea de ieri” s-a năruit, Zweig și-a pierdut orice urmă de speranță și s-a sinucis în exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a „soarelui negru”, a „destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scria Ágnes Heller:

„Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbușiri. Vorbesc ca membră a unei generații care s-a născut în infern și care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte încet, a început să se înalțe până când astăzi, rezistând cu succes vieții, poate să-și aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Este generația care a învățat din propriile experiențe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine și ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menționat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books (24 septembrie 2009). Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptățire ceea ce sugerează Tony Judt în acest tulburător text:

„Pentru două generații de bărbați și femei, născuți între 1880 și 1930, experiența central-europeană caracteristică pentru secolul XX a constat în educația poliglotă oferită în inima urbană sofisticată a Europei civilizate, sufocată, adumbrită de experiența dictaturii, războiului, ocupației și genocidului...”