Vladimir Tismăneanu

Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impusă de Stalin și marionetele sale popoarelor din Europa de Est și Centrală. Orice zvâcnire de spirit independent trebuia asfixiată în fașă. Acțiunile represive s-au concentrat în primă fază împotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol „democrație populară”). În 1948, conflictul dintre Stalin și Tito avea să ducă la declanșarea acțiunilor de identificare, epurare și lichidare a celor care ar fi putut împărtăși tendințele anti-hegemonice ale liderului iugoslav.

Prima Rezoluție a Cominformului împotriva ereziei titoiste menținea un limbaj relativ moderat, deși se vorbea despre o deviere „naționalist-burgheză”. A urmat apoi vânătoarea de titoiști în partidele aflate la putere (dar și în PC Grec, PC Francez, etc). Se plăteau polițe pentru micile fricțiuni din anii precedenți: Gheorghiu-Dej și clica lui îl puneau pe Pătrășcanu sub domiciliu forțat, iar micul Stalin de la Budapesta, Mátyás Rákosi, organiza înscenarea împotriva fostului ministru de Interne László Rajk. Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate tiparul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolșevici din perioada 1936–1938. Condiționat psihologic de promisiunile vechiului său camarad János Kádár, Rajk, exponent al facțiunii din interior a PC Maghiar, recunoștea că fusese agent al poliției secrete horthiste, trădător al clasei muncitoare, complice al lui Tito în tentativa de a distruge „cuceririle socialismului”.

Întrucât Tito fusese unul dintre organizatorii Brigăzilor Internaționale din Spania, iar Rajk luptase în cadrul acestora, se făcea legătura dintre foștii voluntari și pretinsul complot împotriva socialismului. „Pedagogia infernală”, cum a numit istorica franceză Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolică. În raportul său despre „PC din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” ținut la a doua reuniune a Cominformului, în 1949, Dej îl stigmatiza pe Pătrășcanu ca spion și trădător.

În aceeași perioadă, nu fără legătură cu întemeierea statului Israel și cu eșecul planurilor de consolidare a influenței sovietice în Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficială nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sioniști” ori „cosmopoliți dezrădăcinați”. Sunt vizați acum militanții care au trăit în Occident, foștii voluntari din Spania și din Rezistența franceză, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „dușmanul”. După 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al acțiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, însă executate de pionii locali. Arestările de militanți comuniști, dintre care mulți evrei, încep în perioada în care Rudolf Slánský (el însuși evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca și liderul suprem Klement Gottwald) ocupa poziția de secretar general al partidului comunist. Anchetele se derulează demențial, nimeni nu se mai simte la adăpost. Staliniști din categoria dură sunt arestați, torturați bestial, constrânși să admită cele mai halucinante culpe.

Situația era, cum avea să noteze Milan Kundera, total kafkiană: „Fără a fi făcut vreodată ceva rău, K. începe imediat să se comporte ca și cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost făcut să se simtă vinovat. A fost culpabilizat”. În noiembrie 1951, a fost arestat însuși Slánský, militant fanatic, privit (nu fără motiv) drept unul dintre arhitecții terorii. Multă lume a crezut că va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea să se destrame în lunile ce au urmat. Ritmul arestărilor s-a intensificat, iar Slánský, după câteva tentative de sinucidere, a devenit simplă plastilină în mâinile „referenților”.

Între cei arestați și condamnați în legătură cu presupusul complot s-a aflat și Rudolf Margolius, supraviețuitor al lagărelor naziste, fost ministru-adjunct al comerțului exterior. Avea să fie unul din cei 11 inculpați condamnați la moarte și spânzurați în cadrul procesului Slánský din noiembrie 1952. În cartea sa Reflections of Prague apărută în 2006, fiul lui Margolius, Ivan, explora rolul proceselor-spectacol în economia simbolică a stalinismului: „Procesul-spectacol (show trial) a fost o armă propagandistică a terorii politice. Scopul său era să personalizeze un inamic politic abstract, să-l plaseze în carne și oase pe banca acuzaților și, cu ajutorul unui sistem pervertit al justiției, să transforme diferențele politico-ideologice abstracte în crime comune ușor inteligibile”. Rolul procesului-spectacol este să propună o dramaturgie a urii organizate, manipulate și direcționate către un presupus inamic pe cât de insidios, pe atât de feroce. Dezlănțuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca și articolele delirante din cotidianul Rude Pravo, vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste”. Scopul era acela de a construi un climat al furiei vindicative, al neîncrederii reciproce și al devotamentului orb față de URSS și agenții săi locali.

Leninismul, în variile sale etape, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un „moment catolic” în istorie, în timpul căruia „cuvântul universalizant ideologic a căpătat trup instituțional, iar rezultantul complex instituțional (abil standardizat și ierarhizat) a reușit să domine semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora”. Formula althusseriană a acestui fenomen își menține validitatea doar prin inversarea frazeologică: leninismul a fost o nou tip de praxis al filozofiei. Explicația longevității leninismului în secolul XX poate fi găsită astfel în „promisiunea Marii Revoluții din Octombrie (...) a Uniunii Sovietice ca hierofanie socialistă” (vezi Noua dezordine mondială)

Biografiile elitelor ideologice ale regimurilor de tip sovietic sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distincție reală. În ceea ce privește Europa de Est și Centrală, cerberii dogmei marxist-leniniste au fost de obicei recrutați din rândurile fracțiunilor moscovite ale partidelor comuniste din țările respective. În Ungaria, József Révai, care inițial a fost unul dintre cei mai promițători discipoli ai lui Georg Lukács, s-a transfigurat după 1945 în „flagelul” intelectualității maghiare. Révai a fost membru al delegației ungare la întâlnirile succesive ale Cominformului în perioada 1947–48, fiind unul dintre cei mai entuziaști doctrinari ai anti-cosmopolitismului și exclusivismului jdanovist. În România, Leonte Răutu și aghiotanții săi au adus cultura națională într-un impas aproape mortal. Similare campanii de subminare și negare a tradițiilor locale și un ethos internaționalist apocrif au fost promovate cu înverșunare de către liderii birocrațiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de către Vilém Kopecký) și în Germania de Est (de către Kurt Hager). Ofensivele declanșate de acești corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a două „păcate” cardinale: „naționalismul burghez” și „cosmopolitismul fără rădăcini”. Acest motiv al Agitprop-ului în lagărul sovietic a avut și o variantă care exprimă antisemitismul latent al stalinismului din perioada de după 1948, și anume, „cosmopolitismul de grup și neam” (cosmopolitanism of kith and kin). În același timp, „patriotismul socialist” prospera, bazându-se pe o proliferare paroxistică a ritualurilor cultului personalității.

Lipsiți de o identitate distinctă de ideologie, sacerdoții dogmei investeau fără vreun scrupul în „superpersonalitatea” lui Stalin. După disoluția teroristă a ego-ului era normal pentru aparatcici să se auto-proiecteze în mitul Stalin, ca superego instituționalizat. Numai în cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalență. Pe de o parte, el a susținut entuziast noua orientare internațională a lui Stalin codificată de Jdanov (teoria privind cele două „lagăre”—cel socialist și cel capitalist), dar, pe de altă parte, a considerat această schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el să-și avanseze propria-i politică hegemonică în Europa de Sud-Est (Balcani). Să numim acest sindrom strategic hegemonism paralel.

Ironia situației a constat în faptul că ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact în perioada în care concepția sovietică și iugoslavă asupra luptei de clasă pe plan mondial se aflau în perfect acord. În 1947-48, Tito a subestimat monopolizarea absolută a puterii de către tiranul de la Kremlin și și-a imaginat că poate beneficia de o marjă (relativă) de autonomie. Ivo Banac preciza în 1988: „dramaticul deznodământ din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin că Iugoslavia începuse să-și asume rolul de centru comunist regional și implicit potențialele sfidări la adresa Occidentului implicate de o asemenea nouă responsabilitate”. Un element important, rar discutat în România, rămâne radicalismul comuniștilor iugoslavi în acei ani (un fel de „deviere de stânga”), ei urmărind la sfârșitul anilor ’40 o politică de permanentă provocare față de Vest (vezi Ivo Banac, With Stalin against Tito: Cominformist Splits in Yugoslav Communism, Ithaca: Cornell University Press, 1988, p. 29)

Într-adevăr, liderul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (până în 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a inițiat neabătut planurile de realizare a unei confederații comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria și România) în paralel cu accentuarea asimilării Partidului Comunist Albanez (al cărui nume, în 1948, a fost schimbat în Partidul Muncii din Albania).