Vladimir Tismăneanu

Viața și opera Papei Ioan Paul al II-lea (1920–2005) au contribuit în chip crucial la afirmarea adevărului și demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității în secolul XX. Viața sa, trăită sub semnul opoziției în raport cu orice formă de înjosire a condiției umane, simbolizează această continuă căutare a legăturii dintre ființa umană și transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu forțele răului a reprezentat o obligație morală absolută. Ultimii ani ai vieții acestui om excepțional s-au derulat în suferință. Papa a rămas însă fidel principiilor sale, a continuat să unească în acțiunea sa principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze și să practice acele idei dezvoltate în documentele majore ale perioadei în care s-a aflat la cârma catolicismului mondial: enciclica „Redemptor Hominis” (Mântuitorul omului) și, nu mai puțin importantă, enciclica „Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului).

Aceasta din urmă, publicată în 1993, era un document de teorie morală menit să încurajeze reflecția și dialogul. În ea, Ioan Paul discuta conștiința, rațiunea și libertatea, susținând că moralitatea se bazează pe adevăruri fundamentale despre natura umană și despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. În cea de-a treisprezecea enciclică, „Fides et Ratio” (Credință și rațiune), publicată în 1998, cu prilejul a două decenii de când fusese ales Papă, Ioan Paul arăta că ambele sunt căi legitime ale căutării adevărului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filosofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul și nihilismul, în numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-creștine.

Am avut prilejul ca în scrierile mele de-a lungul anilor să mă refer la rolul acestui mare gânditor și om al acțiunii spirituale. În volumul de convorbiri cu Mircea Mihăieș, Încet, spre Europa (Polirom, 2000), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei în România, dar mai ales pe tema contribuției sale la sfârșitul comunismului și la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice.

Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei în România (în mai 1999) sugera că ortodoxia nu înseamnă sub nicio formă izolare ori lipsă de participare la imensa transformare care are loc în condiția europeană și în condiția planetară. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile să devină posibile și să fie parte a lumii în care trăim în momentul de față. A jucat un rol esențial în prăbușirea comunismului. Dacă admitem că Polonia este numele debutului prăbușirii comunismului să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber și autoguvernat „Solidaritatea”, venirea la putere în iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013), trebuie să recunoaștem că toate acestea au fost direct legate de prezența spirituală și rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizător de drumuri în atâtea privințe, Papa a mai făcut un gest excepțional: în anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papă care a recunoscut, fără niciun fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existență statală. El a vorbit direct despre statul Israel și legitimitatea sa istorică. Nu numai că a stabilit relații diplomatice între Vatican și statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre creștinism și iudaism.

O componentă la fel de importantă în moștenirea Papei este recunoașterea păcatelor comise de-a lungul secolelor împotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecințele intoleranței. Această mărturisire a unei culpabilități asumate este unică, după știința mea, în istoria creștinismului, venind de la vârful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la inițiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teză a „poporului deicid”), numind cât se poate de clar antisemitismul drept păcat împotriva creștinismului. Documentul „Ne amintim: Reflecții despre Shoah”, adoptat de Vatican la inițiativa Papei, rămâne un reper moral fundamental pentru vindecarea relațiilor dintre evrei și catolici. Trebuie amintită aici declarația Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: „Aceste crime nu s-ar fi putut produce în absența unei ideologii străine de Dumnezeu și opusă lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfârșită adâncime, menite să explice cum a fost posibilă căderea umanității în barbariile totalitare - comunistă și fascistă - simbolizate pe veci de cuvintele Gulag și Holocaust.

Asemeni unor Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Václav Havel sau Jacek Kuroń, Ioan Paul al II-lea a știut că adevărul este cea mai eficientă armă de luptă împotriva minciunii totalitare. A fost mereu și pretutindeni susținătorul valorilor dreptății, toleranței și adevărului. Când a sosit în Polonia, în 1979, la un an după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul le-a spus compatrioților săi: „Nu trebuie să vă temeți”. Era un îndemn irepresibil la onoare, demnitate și adevăr. Totalitarismul, un regim întemeiat pe duplicitate și refuz al distincțiilor tradiționale dintre bine și rău, s-a dovedit neputincios în fața acestor valori renăscute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Într-adevăr, triumful tumultului revoluționar care a dus la renașterea libertății nu poate fi înțeles fără a accentua rolul decisiv al Papei în catalizarea rezistenței anti-totalitare.

În jurul lui Constantin Noica s-au aflat și ipochimenii epocii, turnătorii abjecți, ființele subteranei sordide, cu a lor formulă psihologică igrasioasă. De la redactorul-șef al Revistei de filosofie, Octavian Chețan și Octavian Nistor (sursa „Nicoară”), șeful redacției de filosofie la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (CIDSP) condus de Mircea Ioanid, la tot soiul de alți informatori, oameni de mâna a treia, termite zeloase, personaje încântate că pot susține obsesiile ideologice ale regimului comunist prin mișeliile lor acoperite de rizibile pseudonime.

Filosoful ieșean Mihail Grădinaru, autor, vai, al unei cărți promițătoare (Prolegomene la o poietică marxistă, 1972), denunțată furibund de N. Tertulian pentru „heideggerianism” în paginile revistei „teoretice și politice” a CC al PCR, Era Socialistă, abordat încurajator de Noica, nu ezita să scrie delațiuni fetide. (Iată că lista delatorilor din Copou pare se crească năucitor!) Una din notele prezente în volumele coordonate de Dora Mezdrea acum zece ani mi-a amintit de „stilul” lui Pavel Apostol, filosoful-turnător, cel care raporta cu morbidă minuțiozitate ce se petrecea în casa lui Tudor Bugnariu, ilegalistul recalcitrant și ginerele lui Lucian Blaga (vezi volumul de la Humanitas, pp. 58-60). Apostol, cândva asistentul lui Blaga, a fost unul dintre cei mai acerbi acuzatori ai acestuia în anii ’50, a fost apoi el însuși arestat, devenind, după eliberare, informator. Era protejatul lui Miron Constantinescu, dogmaticul lider comunist care a purtat un veșnic război împotriva „radicalismului mistic de dreapta” (practicându-l el însuși cu fervoare pe cel de stânga). Cât îl privește pe M. Grădinaru, acesta avea să publice în 1994 o lucrare despre modelul ontic la Noica (Ed. Septentrion). No comment...

Notele informative din aceste volume pot fi incluse în orice antologie a ignominiei. Iar rapoartele ofițerilor sună precum cele ale instructorilor de la Secția de Propagandă a partidului: bombastice, găunoase, scrise într-o cretinoidă, insuportabilă langue de bois. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu maiorul (ulterior locotenent-colonelul) Ion Pătrulescu, principalul hărțuitor al filosofului, cel care propune diverse „planuri de măsuri” pentru a-l „domoli” pe Noica? Dacă mai trăiește (ar mai trăi), are (ar avea) el oare minime remușcări pentru participarea la aceste oribile acțiuni de poliție spirituală?

Rămâne de comparat fixația anti-Noica a Securității cu documentele interne de partid din epocă, modalitățile de conlucrare pentru neutralizarea influenței gânditorului asupra unor tineri cărturari dezgustați de ideologia oficială și însetați de cunoaștere autentică. Securitatea nu a acționat independent de partid: scopul era deopotrivă intimidarea și instrumentalizarea lui Noica, anexarea sa, de o manieră perversă, viziunii național-staliniste a maniacilor protocroniști.

Evident, planul urzit de ideologii și securiștii regimului a eșuat lamentabil. Tocmai de aceea jandarmul anti-cultural Eugen Barbu l-a atacat pe Noica drept „gânditor de extremă dreaptă”. Era readus în discuție, de către noii rinoceri, un regretabil trecut, pasager și demult abandonat pentru a compromite poziția filosofului, o efigie a reflecției metafizice de veche tradiție europeană, într-un prezent dominat de barocul fascisto-comunist. Tocmai huliganul antisemit Barbu (nelipsit de discipoli, astăzi) îndrăznea să vocifereze împotriva celui care, lipsit de orice urmă de nombrilism xenofob, chema la dialogul culturii române cu marile spirite, reînnodând - prin Aristotel, Goethe sau Hegel - firul rupt al legăturilor noastre cu marea tradiție a umanismului european.

Noica a fost unul dintre cei mai urmăriți oameni din România dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scria Andrei Pleșu: „Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important și primejdios. Securitatea îl cunoștea mai bine decât adunătura de lătrători vigilenți din presa noastră contemporană”. În raport cu care, ispitiți fiind uneori a polemiza, poate că n-ar strica să ne reamintim cuvintele lui Constantin Noica, născute dintr-o cumplită experiență: „Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.