Vladimir Tismăneanu

Două cărți apărute în 2009 la Humanitasși la Muzeul Național al Literaturii Române sub îngrijirea Dorei Mezdrea luminează complicata relație dintre Constantin Noica (1909-1987) și Securitate. Filosoful, născut exact acum un veac, pe 12 iulie, s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituții, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact și fiecare inițiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic. Publicarea în 1969, la editura Univers, a unui volum de dialoguri platoniciene (primul de la instaurarea comunismului în România) genera analize hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan, ori aceea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, erau văzute drept întreprinderi subversive.

Cioran și Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverșii „parteneri de discuții” că sosise timpul unei regândiri a relațiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Mircea Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtușenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre „colaboraționismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duș rece, o invitație la recunoașterea, chiar târzie, a realității: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimțire și delațiune.

Remarcăm, de pildă, în volumul de la MNLR, substanțiala postfață semnată de Sorin Lavric. Extrem de importante mi se par, în egală măsură, textele introductive pentru cartea de la Humanitas semnate de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Din contribuția lui Gabriel Liiceanu, reiau aici acest revelator pasaj: „Atacurile la adresa lui Noica din ultimii ani au fost fie simplificatoare, fie de rea-credință. Ele au venit cu precădere din partea unor oameni care nu s-au obosit nici să-i înțeleagă viața (cu încăpățânările, patetismul și tragismul ei), nici să-i deschidă vreodată vreo carte. Și totuși, înverșunarea lor la adresa lui Noica este teribilă. De ce ajung ei să ponegrească un mort despre care n-au aproape nici o idee și pentru a cărui operă vădesc un dezinteres total? De fapt, nu Noica a fost în acești ultimi ani în discuție, ci doar iritarea care urca spre el pornind de la cei vii care i-au fost aproape. Aceștia sunt cei care incomodează cu adevărat. (…) «Cu derbedeii nu se stă de vorbă», ne repeta mereu. A făcut-o, sunt convins, cu gândul că era prea hârșit în viață, că pielea lui morală era prea groasă să mai poată fi străbătută de ei. Că el singur poate coborî în arena în care mișună «derbedeii» și că doar el se putea măsura cu ei și-i putea învinge. Lui Pleșu i-a spus la un moment dat «Tu teoretizezi eticul, eu l-am trăit». Era încredințat că știe, ca unul care avusese de-a face cu aceste lighioane și care le cunoștea prea bine, cum trebuie apucați șerpii, crocodilii și alte fiare teribile. Asta a fost tot. Restul e simplă pălăvrăgeală”.

Pentru Securitate, Noica a fost constant o țintă primejdioasă, un naiv îndrăgostit de marea cultură pe care ofițerii ignari credeau că-l pot manipula. În fapt, le-a ținut piept cu admirabilă demnitate, cu abilitatea disperată a șoarecelui care luptă pentru supraviețuire, convins fiind că nu mai au ce-i face, că nu-l pot forța să scrie lucruri pe care nu le crede.

Desăvârșita-i politețe era de fapt masca disprețului pentru funcționarii Răului. A refuzat orice îngenunchere „partinică”, și-a urmat propriile visuri, sperând, cu o smerită, ingenuă patimă, că va putea obține de la cei cu care încerca să dialogheze sprijinul pentru utopia sa intelectuală. Era înconjurat de destui prieteni onești, devotați și sinceri.

Fără Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) ar fi rămas un nimeni. Grație lui Stalin, a devenit stăpânul absolut al unei țări numită România. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist convins și consecvent, un fanatic care a îmbrățișat cu ardoare ideile plăieșului de la Kremlin și a fost șocat, chiar revoltat, de denunțarea cultului personalității de către Nikita Hrușciov. Declarația PMR în problemele mișcării comuniste internaționale a fost adoptată, în urmă cu cincizeci și cinci de ani (aprilie 1964), din inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum am mai scris în cărțile mele, a fost vorba de Carta stalinismului național din Romania. Merită, cred, să ne ocupăm serios de personalitatea liderului totalitar de la București. Revin la unele amintiri analitice și adaug alte elemente ce mi se par necesare portretizării sale adecvate.

Pentru Dej, Stalin era un idol absolut. Vreme de 11 ani, în închisori și lagăre, trăise cu gândul la Stalin. Studiase cu ardoare Problemele leninismului, memorase pagini întregi din acea gramatică a totalitarismului care a fost Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS. Pentru mai multă substanță pe subiect, recomand și captivanta ediție critică apărută la Yale University Press anul acesta, sub îngrijirea istoricilor David Brandenberger și Mihail Zelenov: Stalin’s Master Narrative: A Critical Edition of the History of the Communist Party of the Soviet Union (Bolsheviks), Short Course (Annals of Communism Series).

Litera din paranteză, „b”, menținută până în octombrie 1952, se referea la identitatea bolșevică a partidului lui Lenin și Stalin. Identificarea lui Dej cu interpretarea stalinistă a bolșevismului a fost totală, necondiționată și indefectabilă. Ceea ce nu înseamnă că Ana Pauker nu-l adora pe Stalin, ci doar că venerația ei, de militantă a Cominternului, trecută prin îndoctrinările anilor ’30, era cumva diferită.

Dacă Tito a reușit, până la un punct, să se „de-stalinizeze” mental, Dej nu a ajuns niciodată la convingerea că sistemul avea carențe insolubile și că problema terorii staliniste nu era una ce ținea exclusiv de psihologia despotului sociopat de la Kremlin. „Declarația” (’64) nu a fost un manifest anti-stalinist, ci unul anti-hrușciovist. Nu se poate însă nega și elementul anti-hegemonic din linia politică a ultimului Dej. În plus, realismul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în relațiile cu Vestul, o moderație dezvoltată sub influența lui Ion Gheorghe Maurer, ajunsese la punctul coliziunii cu aventurismul lui Nikita Hrușciov.

Criza rachetelor a contat imens, după cum a contat și spaima lui Dej și a echipei sale că sovieticii ar putea impune reabilitarea victimelor comuniste din anii ’50: Lucrețiu Pătrășcanu, de pildă. În timpul Plenarei CC al PMR care a discutat și aprobat Declarația, Dej îl iscodea pe Barbu Zaharescu, reprezentantul PMR în colegiul de redacție al revistei Problemele păcii și socialismului, aflată cu sediul la Praga, despre dinamica reabilitărilor din Cehoslovacia, inclusiv despre abordarea afacerii Slánský. Asemeni lui Dej, liderul de la Praga, Antonín Novotný (1904-1975), participase cu zel la teroarea stalinistă de la începutul anilor ’50 și era extrem de iritat de valul destalinizării hrușcioviste. O lectură simptomatologică a intervențiilor - extrem de frecvente - ale lui Dej în timpul lucrărilor plenarei din aprilie ar putea releva care erau obsesiile sale în ultima perioadă a vieții. Între acestea, teama că presiunile lui Hrușciov ar putea cataliza atitudini anti-staliniste și în România. Dej era conștient de natura șubredă a soclului pe care se înălța, metaforic vorbind, statuia sa...