Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Motto: „Si las revoluciones no se hacen con palabras, las ideas no se implantan con decretos.”/ „Dacă revoluțiile nu se fac din cuvinte, ideile nu sunt aplicate prin decret” - Octavio Paz, El laberinto de la soledad

Octavio Paz, Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa sunt, alături de Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Ernesto Sabato, Roberto Bolaño, vârfurile literaturii latino-americane din secolul trecut și din acest secol. Toți trei au primit Premiul Nobel pentru literatură. Porniți dinspre stânga radicală, cu pronunțate simpatii marxiste, chiar leniniste, simpatizanți ai Revoluției lui Fidel și „Che” Guevara, au evoluat în direcții diferite, îndeosebi după accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare inițiale și transformarea sa într-un experiment liberticid. Între cei care au îndrăznit să protesteze împotriva bolșevismului tropical a fost Octavio Paz. A fost imediat blamat ca fiind „complicele lui Ronald Reagan”. Stângiștii scandau: „Reagan rapaz, tu amigo es Octavio Paz!”

Lista persecuțiilor organizate de totalitarismul castrist împotriva oricărei expresii de autonomie a spiritului este fără de sfârșit. Tăcerea lui García Márquez, ori și mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidenții din Cuba rămâne o pată indelebilă din biografia sa intelectuală și politică. Este ceea ce i-au reproșat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber, Carlos Alberto Montaner și câți alții. Ceea ce nu înseamnă că valoarea operei sale literare scade ori că ar trebui să judecăm această operă în funcție de pariul său politic scandalos și revoltător.

Care pariu de-o viață a existat și nu poate să-l lase indiferent pe niciun prieten al libertății. Spre a-l cita pe istoricul și eseistul mexican Enrique Krauze: „Panegyrist, court adviser, press agent, ambassador-at-large, plenipotentiary representative, head of foreign public relations: García Márquez has been all these things for Castro. In 1996, he dined with President Clinton and told him that „if you and Fidel could sit face to face, there wouldn’t be any problem left.” After September 11, he published a long letter to Bush: „How does it feel now that the horror is erupting in your own yard and not in your neighbor’s living room?”// „Panegirist, sfătuitor al curții, agent de presă, ambasador și reprezentant plenipotențiar, șef al relațiilor publice externe: García Márquez a fost toate astea pentru Castro. În 1996, a luat masa cu președintele Clinton și i-a spus că «dacă tu și Fidel a-ți putea sta față în față, n-ar mai fi nicio problemă.» După 11 septembrie, a publicat o lungă scrisoare către Bush: «Cum se simte acum că spaima domnește la tine în curte și nu în curtea vecinului tău?».”

Istoria literară și politică a veacului trecut se va ocupa, sunt sigur, de această contradicție dintre o fascinantă operă literară care exalta imaginația fără nicio opreliște și cauționarea unui despotism ideologico-polițienesc. Asemeni, să spunem, unui Heidegger, García Márquez a făcut parte din contingentul tiranofililor secolului XX. Termenul aparține, din câte știu, istoricului ideilor Mark Lilla și este cât se poate de adecvat. Heidegger admira, în anii ’30, „grandoarea istorică a național-socialismului”. García Márquez gândea, probabil, în aceiași termeni, despre aventura istorică a castrismului. Dar, at the end of the day, opera sa literară, magnifică, fără precedent, clocotitoare, dăinuie.

Cred că acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu apărut cu o zi înaintea morții lui García Márquez, după patru decenii de ruptură a unei prietenii cândva legendare: „Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the ‘real important literary works of this time.’ ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.”// „Vargas Llosa a spus că literatura autorului columbian a fost una din cele mai importante ale timpului. O sută de ani de singurătate reprezintă una din marile realizări ale literaturii și va rămâne moștenirea sa”. Cred ca marele scriitor peruvian nu greșea. Sunt convins că Octavio Paz ar fi subscris.

Gabriel García Márquez a fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atâtor prieteni, ca pe o voce menită să schimbe nu doar lexicul, ci și axele de coordonate ale literaturii. În viziunile sale, se întâlneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud. Fernando Botero și Marc Chagall. Când îl citești, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvânt, „magul realismului magic”. Este ceva deopotrivă grandios și intim, epic și febril în acest efort de a lua măsura acelor o sută de ani de singurătate, de a traduce în cuvinte deceniile unui război civil ce nu s-a oprit, în fond, nici azi.

În plan politic, García Márquez (1927-2014) a fost un om de stânga. A simpatizat cu stânga radicală. Mai mult, când alți intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stânga precum un Teodoro Petkoff, și-au ridicat vocile împotriva tiraniei castriste, el a tăcut și a continuat să mențină relații amicale cu patriarhul leninist de la Havana. Într-un articol extrem de pătrunzător apărut în The New York Times pe 18 aprilie 2014, Michiko Kakutani menționa o declarație a unei intelectuale care nu putea fi suspectată de vederi de dreapta. Mă refer la Susan Sontag: „Pentru mine este scandalos că un scriitor înzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtătorul de cuvânt (spokesman) al unui guvern care a trimis mai mulți oameni în închisoare (proporțional cu populația țării) decât orice alt guvern din lume”.

Evident, opera literară, în cazul de față genială, nu se confundă cu opțiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, în anii ’70 și ’80, García Márquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortázar, evident Borges, erau oaze ale speranței. Una din cărțile la care țin foarte mult este El olor de la guayaba, dialogurile dintre Gabo și Plinio Apuleyo Mendoza. Într-un număr al revistei Dissent din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia rămâne memorabil. Mă gândeam să scriu pe marginea acelui text. Iată că am făcut-o aici și acum...

Asemeni lui Sartre, García Márquez a avut multe iluzii, la unele a renunțat, a persistat în altele. A fost, din păcate, selectiv în denunțarea tiraniilor și a tiranilor. Nu știu ce-ar fi avut de spus dacă ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramón Mercader, asasinul lui Troțki, dar și despre dezastrul stângii revoluționare, inclusiv al celei din Cuba, în secolul XX. Nu a îmbrățișat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa și Octavio Paz. A rămas atașat de Fidel, în pofida nenumăratelor probe că promisiunile revoluției din Cuba au fost de mult trădate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor amețitoare și un căutător asiduu de lumi imposibile...

Fiind la Caracas în 1982, am locuit la mătușa mea, Sofia Imber (vara primară a tatălui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tânăr ca mine cu 11 ani. Îl chema Pedro, ca și pe fiul, și el dispărut prea tânăr, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frați. Împreună cu el am văzut prima oară Apocalypse Now. Când a venit la Washington, în urmă cu câțiva ani, am mers împreună la librăria mea favorită, Politics and Prose. Sofia și primul ei soț, marele scriitor Guillermo Meneses, lucraseră cu Gabo în anii ’50, la Bogota. Făcuseră parte din același cerc intelectual. Drumurile lor s-au despărțit în anii ’70, dar Sofia mi-a vorbit întotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.

Când a primit premiul Muzeului de Artă Contemporană care purta numele Sofiei până când colonelul Chávez a decis să-l înlăture, Gabo a donat suma substanțială ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei instituții. Al doilea soț al Sofiei a fost celebrul gânditor politic Carlos Rangel (1929-1988).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG