Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Cum explicăm fanatismul revoluționar în secolul XX? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generații? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoțiunile nevrotice, acele „căderi la Partid“ despre care scriau Aleksander Wat și Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraționiste, și nu doar acolo, la ceea ce se numește, falsificator, calomniator și denigrator, „complotul iudeo-bolșevic“? Cum s-a constituit reacția inversă, de dezgust în raport cu masacrele ordonate de Stalin și cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunțate de Hrușciov drept „cultul personalității”? Care a fost fenomenologia abjurării, a deșteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? A apărut la Humanitas, în colecția „Zeitgeist”, volumul clasic The God that Failed (Zeul care a dat greș). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, fiind percepută drept un veritabil manifest anticomunist, cartea a fost tradusă în franceză cu titlul Le Dieu des ténèbres și a apărut în colecția „Liberté de l’esprit“ condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache (Ce a fost, cum a fost, Polirom, 2013), regretatul profesor Paul Cornea (1923–2018) se referea pe larg și la acel volum esențial. Tot la Humanitas a apărut și traducerea uneia dintre marile cărți pe subiectul auto-amăgirii și al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz și Aleksander Wat. În cartea mea, intitulată Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană (tradusă la Polirom de Laura Lipovan), am examinat în adâncime ceea ce s-a numit „the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosík ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism și să susțină „socialismul cu chip uman” și apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenți? Aceeași întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń și Bronisław Geremek.

Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, volumul lui Djilas, Of Prisons and Ideas, cu autograful autorului. Este unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismul cominternist, a reușit să se emancipeze, să se debaraseze de cămașa de forță a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele, Cristina Luca, fostă luptătoare în Franța, în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversație am vorbit despre Ana Pauker și Tito, despre Moša Pijade și Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varșovia, cred că în 2007, la o conferință NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărți de o mare frumusețe intitulată Noblețea spiritului, tradusă la editura Curtea Veche în colecția „Constelații”.

În Polonia, România și Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezență masivă a militanților de origine minoritară (ucraineni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominație (partid, Securitate, ideologie, planificare, etc.). Subiectul a fost examinat, între alții, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman și Andrei Roth. În Ungaria și Polonia, fenomenul a fost poate chiar mai pronunțat decât în România, cum demonstrează chiar „Memorandumul de la Snagov“ al lui Imre Nagy. Așa cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba despre niciun „mister rasial”, ci de atracția exercitată de internaționalismul mistic al bolșevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate și persecutate în perioada interbelică și, mai ales, în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 și 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, pentru că tot etnici români au fost: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Suzana Gâdea, Ion Ioniță, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Pleșiță, Ion Iliescu, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat și atâția alții.

Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acționau în virtutea unei motivații „naționale”. Acești oameni erau „exteriori” nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător și-a intitulat Teresa Torańska volumul de interviuri cu magnații staliniști ai Poloniei Oni (Ei). Erau soldați devotați ai Stalintern-ului, spre a relua un termen propus de doi ex-comuniști germani refugiați în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon”, lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe.

Acești fanatici din România, grupați într-o sectă mesianică în care „mântuitorul” purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca și Mátyás Rákosi și Ernő Gerő în Ungaria, ca și Klement Gottwald și Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca și Bolesław Bierut (nume născut prin combinația dintre alias-urile sale, Bienkowski și Rutkowski) și Jakub Berman în Polonia, ca și Wilhelm Pieck și Walter Ulbricht în RDG, ca și Gheorghi Dimitrov și Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca și Enver Hoxha și Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) și Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez și Jacques Duclos, în Franța, serveau necondiționat linia Moscovei.

În final, recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky și a soției sale, profesoara Elena Agarossi, Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (Viktor Zaslavsky, Elena Agarossi, op. cit., p. 24). Le fel și aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remușcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „...there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them” (Există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succede).

S-a scris în ultimii ani despre rolul CIA în publicarea în ediții menite să circule în Blocul Sovietic a romanului Doctor Jivagoal marelui poet și prozator rus Boris Pasternak (1890-1960). Pentru cei mai tineri, merită reamintit că Boris Pasternak a fost unul dintre giganții literaturii ruse și că doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul că a scăpat nevătămat din malaxorul dictaturii bolșevice. Nevătămat este un fel de a zice, pentru că Pasternak a fost forțat să trăiască din traduceri și din publicarea sporadică a unor poezii socotite drept inofensive de către cerberii regimului. Dar a scăpat cu viață, spre deosebire de Boris Pilniak (1894-1938), Osip Mandelștam (1891-1938) și Isaac Babel (1894-1940). Catastrofa s-a produs, în cazul său, după moartea lui Stalin.

Timp în care a lucrat la ceea ce avea să devină capodopera sa și una din marile cărți ale secolului XX: romanul Doctor Jivago, experiment istorico-psihologic panoramic, meditație despre destinul intelectualului în maelstromul revoluționar și despre căutarea transcendenței într-o lume ce și-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasă este cea care i-a făcut pe cenzori să interzică publicarea cărții. Ajunsă în Vest, grație profesorului comunist Vittorio Strada (1929-2018), cartea a fost publicată de către editorul de stânga Feltrinelli. Pe această cale (încă destul de obscură, cel puțin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, susține publicarea și chiar difuzarea ei, în cadrul pavilionului Vaticanului de la Expoziția Universală de la Bruxelles din 1958. Mai târziu, filmul cu Julie Christie și Omar Sharif avea să consacre succesul mondial al cărții. Tema muzicală este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolică a vremurilor de restriște trăite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.

Succesul occidental al romanului, decretat „antisovietic”, i-a scos din minți pe Nikita Hrușciov, Mihail Suslov și pe ceilalți demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatură a exacerbat situația. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate căile, vizibile și invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat în chip imund în ședințe publice de înfierare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvântul Vladimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomol-ului, care l-a comparat pe traducătorul lui Hamlet cu un porc (de fapt, l-a prezentat drept inferior unui porc). Cu puține excepții, între care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg și nu mulți alții, „inginerii sufletului”, cruciații partinității, s-au dezlănțuit întru denunțarea „trădătorului”. Peste câțiva ani, Hrușciov l-a răsplătit pe nemernicul Semiceastnii, numindu-l președinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Șelepin.

În România, Zaharia Stancu publica în Gazeta Literarăun articol infam în care repeta mecanic și absurd: „Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la îndemână textul, dar îl poate cita și comenta lesne Luminița Marcu. Boris Pasternak a murit însingurat și chinuit, supus unui supliciu al răfuielilor isterice și al invectivelor insolente. Numele său revenea în literatura oficială odată cu publicarea ciclului memorialistic „Oameni, ani, viață” de Ilya Ehrenburg în paginile revistei Novîi Mir, condusă de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski (1910-1971), protectorul lui Aleksandr Soljenițîn (1918-2008). Ulterior, apăreau volume de versuri și chiar texte de proză. Romanul însă a putut fi publicat abia în perioada de glasnost, de după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. De fapt, glasnost a ucis partiinost. În anii ’70, a apărut în România un volum de poezii de Pasternak, superb traduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: „O, de știam de la-nceput/Că versul scris cu sânge-omoară...”

Atunci când scriem istoria politică și intelectuală a Războiului Rece e bine să ne amintim că CIA, pe lângă atâtea alte misiuni, a avut-o și pe aceea de a încuraja gândirea liberă, neînregimentată, în lumea comunistă. A făcut-o discret, precum în cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori în cel examinat mai sus. Nu pot spune decât că sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer (1910-1989), activ în cadrul Congresului, care spunea că dintre toate posibilele utilizări ale bugetului acestei agenții, susținerea libertății a fost cea mai fericită și demnă de laudă. Războiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite și, uneori, declanșate, ci, în egală măsură, o competiție între două universuri valorice, între două pariuri privitoare la destinul individului și dreptul său la demnitate.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG