Vladimir Tismăneanu

Părinții mei au fost apropiați prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, istoric al medicinei, care lucrase cu mama la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, apoi fuseseră „zburați” împreună în anul 1962. În memoriile sale apărute la Humanitas (Ce-a fost să fie. Notații autobiografice), doctorul Gheorghe Brătescu, soțul Taniei Pauker, fiica Anei, povestește acel episod. Ne vedeam cu doctorul Barbu (avea o voce răgușită, parcă mereu gata să dispară) și cu soția acestuia, Cora, care era director adjunct, cred, la Standardizare. Mi s-a spus că era sora inginerului Emil Calmanovici (1896–1956), implicat în procesul Pătrășcanu și mort la Aiud în circumstanțe suspecte. Am întrebat (aveam vreo 10-11 ani) cine este Calmanovici. Mi s-a răspuns (cred că mama) că a fost un om onest care a murit în condiții tragice. Mi s-a mai spus să nu vorbesc cu nimeni pe acest subiect. I-am auzit pe părinții mei șoptind numele lui Mirel Costea, cumnat și el cu Calmanovici, ilegalist faimos și influent care s-a sinucis în 1951. Ulterior, la Plenara din aprilie 1968, Calmanovici, un mare idealist, un om care și-a donat averea și viața partidului comunist, victimă a regimului pe care l-a adorat, a fost reabilitat alături de Pătrășcanu, Koffler și ceilalți acuzați din macabra înscenare din aprilie 1954.

La noi în casă s-a vorbit întotdeauna în termeni admirativi despre Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl meu, care răspundea prin 1934–1935 pe linie de UTC de ceea ce se chema resortul studențesc din București, îl cunoscuse pe Pătrășcanu (nume conspirativ „Andrei”). Îl privea ca pe un intelectual de mare clasă. În condițiile atât de paupere ale marxismului românesc, evident că Pătrășcanu strălucea. În plus, este ușor de imaginat ce însemna pentru junele revoluționar basarabean care era Leonid Tisminețki să stea de vorbă cu cineva care îl cunoscuse pe Lenin.

În vara anului 1964, se aniversau două decenii de la lovitura de stat din 23 august (se vorbea atunci de insurecția antifascistă). Apăreau tot felul de texte în Scînteia menite să celebreze rolul decisiv al lui Dej. Între alții, inchizitorul de la Comisia Controlul de Partid, generalul de securitate Ion Vinţe (János Vincze) a scris un grețos encomium în care îi denunța, a mia oară, pe trădătorii Pătrășcanu, Koffler, Luca, precum și pe deviatorii de toate culorile și direcțiile. Tatăl meu mi-a spus să nu cred aceste lucruri. Despre Pătrășcanu, mi-a zis, nimic din ce se scrie acolo nu e adevărat. Dar, din nou, m-a avertizat să nu vorbesc cu nimeni. Știa că sunt amic cu Nicu Ceaușescu, deci pericolul era cât se poate de real ca eu să nu-mi țin gura.

Anul 1964 era momentul gloriei maxime pentru Dej, veniseră la București personalități din întreaga lume comunistă, delegația sovietică îl avea în frunte pe Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, cea chineză de vicepremierul Li Sien-nien, liderul suprem se scălda în osanale și ditirambi. G. Călinescu, în Contemporanul, scria că doar un Donatello ar fi putut să sculpteze cum s-ar fi cuvenit bustul acestui erou național. Pe 14 octombrie se anunța demiterea lui Hrușciov din funcțiile de prim-secretar al CC al PCUS și de președinte al Consiliului de Miniștri al URSS. Succesorii săi, Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin, închideau cartea destalinizării. Începea un nou îngheț. Dej se simțea, și chiar era, triumfător. Ajunsese la o relație amicală cu Tito, se bucura de stima lui Mao, primea mesaje favorabile dinspre Paris și Washington.

Apoi, în martie 1965, auzisem în casă că Dej se afla în agonia finală, apăreau anunțuri semnate de o comisie medicală în Scînteia. Între semnatari era și medicul personal al lui Dej, un om de care am fost foarte apropiat, conferențiarul de medicină internă de la IMF, șeful unei secții din Spitalul „Elias”, marele diagnostician Leon Bercu. Acesta, ca și soția sa, doctorița Lucia Berdicev, erau apropiați prieteni ai sorei tatălui meu. Dictatorul își nimicise adversarii, nu-l mai contesta nimeni în partid. Îngenuncheaseră și veteranii ceferiști, și Miron Constantinescu. Se pregătea pentru ani lungi de domnie.

Finalul a fost fulgerător. Dej a mai apucat să voteze în „alegerile” pentru Marea Adunare Națională. Discursul său televizat a fost lugubru, se vedea că nu mai are mult de trăit. A încetat din viață pe data de 19 martie 1965.

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, al unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei „Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale.

Jurnalistul Ben Judah este unul dintre cei care au reușit să deconstruiască admirabil, în a sa Fragile Empire, originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum îl numeau colegii, era un simplu golan (bully) care își teroriza colegii de școală, la cariera sa în KGB, la metamorfozarea într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului în orașul mohorât de pe râul Neva și, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea supremă la Kremlin.

Sobceak, la rândul lui, era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțîn, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica acea cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării disidenților în anii ’70, Iuri Andropov.

Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani, cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale cărții lui Judah, Fragile Empire. How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin (Yale University Press, 2013), analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, înseamnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere a acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.