Vladimir Tismăneanu

Mineriada din iunie fusese pregătită de ofensivele urii derulate la Televiziunea Română (ce-și zicea „Liberă”) condusă de Răzvan Theodorescu (adjunctul său era fostul colaborator al Securității, Emanuel Valeriu; pentru infiltrările Securității, vezi volumul de memorii al Ioanei Măgură-Bernard apărut la Curtea Veche acum mai mulți ani). Se miza pe instincte șovine, pe anxietăți, nevroze și fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul și ignoranța. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul și anti-intelectualismul. Era, de fapt, o combinație de fascism rezidual și bolșevism camuflat. Când Iliescu a adus la putere Patrulaterul Roșu, am scris împreună cu Mircea Mihăieș un articol în trimestrialul londonez East European Reporterdespre restaurarea infamiei.

Începând din 1990, s-a purtat o campanie mizerabilă împotriva acelor intelectuali legați de tradiția păltinișeană. Aș lărgi subiectul, spunând că a fost și este vorba de atacuri împotriva moștenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar și Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, să facă o „arheologie” cât mai profund documentată a acestor ofensive anti-culturale. Poate că detonatorul a fost apariția Apelului către lichele al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori înființarea editurii Humanitas cu al său program de proces al comunismului pe calea cunoașterii, a cărților, ori formarea GDS-ului, ori Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Cel mai probabil, toate patru. Nomenklatura trăia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestația permanentă. Trebuia găsită o armă pentru ceea ce ei numeau „nimicirea dușmanului”. Cu mult înaintea unor forumuri și bloguri securiste, România Mare, Azi, Dimineața, Europa, Totuși iubirea și alte asemenea imunde publicații își făceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Pleșu și a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Vă mai amintiți campaniile din Ziua a lui Sorin Roșca Stănescu împotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, a lui Andrei Pleșu, a lui Teodor Baconschi? Editorialiștii de la Ziua tăceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestând împotriva ignominiilor semnate Spânu împotriva lui Gabriel Liiceanu. Vă mai amintiți campania „Antenelor” și a Jurnalului Național împotriva ICR și a lui Horia Patapievici? De defăimarea maniacală a Corinei Șuteu și a întregii activități a ICR din New York? În mai 2006, acel ziar publica pe prima pagină un text absolut aberant împotriva mea, o mostră de ceea ce se cheamă reptile journalism, cu titlul „Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi că fusese informator al Securității). Ulterior, SRS și-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie în ceea ce se numește mainstream. În România de azi este cool să urăști. Civilitatea și decența se află, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Pleșu a numit obscenitatea publică. Veleitarismul nătâng exultă obraznic.

Gravissim este când se pune sub semnul întrebării, de către alți intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Când oameni care își fac datoria față de valorile în care cred, pe care și le asumă onest, fără urmă de echivoc, sunt numiți „sinecuriști”, „camarilioți”, „pupincuriști”, „lingăi”, „trompete prezidențiale”, „oportuniști pentru eternitate” și câte altele. Când lui Mircea Cărtărescu i se nega cinstea intelectuală pentru că îndrăznise să scrie exact ceea ce gândește. Nu s-au auzit prea multe obiecții din zonele care observă cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. S-a tăcut însă mâlc în ce-i privește pe toți cei care au semnat „Apelul” în favoarea lui Crin Antonescu și care n-au găsit de cuviință să-și exprime minime rezerve în momentul în care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Citiți Adevărul din perioada Darie Novăceanu și veți găsi lucruri înspăimântătoare pe linia demonizării și stigmatizării intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Băcanu, Gabriela Adameșteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, chiar și Stelian Tănase). Se reluau sintagmele otrăvite din paginile Săptămânii și ale Luceafărului lui Fruntelată &Co. În Azi, un jurnalist fesenist de frunte scria atunci că „GDS-ul este cea mai nocivă coloană a 5-a din istoria României”. Deci nu PC din România, secție a Internaționalei Comuniste, ci GDS!

Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani, în special după 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de către voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili în direcții unde nu te-ai fi așteptat să-i găsești vreodată. Ecourile acestor abdicări se traduc în poluarea atâtor spații de exprimare publică. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numeroși intelectuali publici au ales să tacă, iar mulți oameni decenți au încetat să mai scrie pe forumuri. Mă îndoiesc însă că acesta este răspunsul la fenomenul discutat aici. Tăcerea nu este nicicând soluția, ci doar perpetuarea problemei.

Mi se reproșează, uneori, că mă ocup prea insistent de comunism și nu dau destulă atenție post-comunismului, cu ale sale dileme, speranțe și patologii. Nu cred ca m-am ferit să spun lucrurilor pe nume de câte ori mi s-a părut că este cazul. Încă din anii ’90, am scris, în Occident și în țară, despre Ion Iliescu și acea voluptate a clarobscurului istoric care îi definește forma mentală, despre modul în care FSN-ul a deturnat și a confiscat revoluția, despre meandrele cripto- și neo-comunismului à la roumaine. Am identificat fantasmele salvării, am scris despre cei care construiesc mituri și despre cei care le destramă.

Pe vremea aceea, N. Manolescu ținea la România Literară o excepțională rubrică intitulată „Ochiul Magic”. A strâns acele comentarii analitice într-un volum intitulat Dreptul la normalitate, apărut la Editura Litera în 1991. Am fost onorat să scriu prefața cu titlul „N. Manolescu și renașterea prozei politice românești”. Cred că acel volum ar trebui republicat spre lămurirea celor mai tineri privind topografia morală a acelor timpuri, mizele polemicilor din epocă, departajările care aveau loc și care nu au contenit să alimenteze tensiuni și polemici în anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cât de angajat era criticul în bătăliile intelectuale și politice ale vremii, cât de tranșant și totodată nuanțat era diagnosticul său. Nu știu altă carte care să surprindă atât de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au făcut posibilă infestarea spațiului public cu atâtea și atâtea inepții, falsificări ale adevărului, abjecții și calomnii ordinare. În câteva luni, ori mai precis, în câteva săptămâni, România a trecut cu o viteză amețitoare de la starea de grație la starea de greață. Păguboasele roade le culegem și astăzi.

În consonanță cu moștenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publică este cauterizată. Se ridică, sub ochii noștri, monumente unor istorici ceaușiști, activi în perimetrul controlat de Ilie Ceaușescu, câtă vreme Lucian Boia și Neagu Djuvara sunt acuzați de „anti-românism”. Se uită cu stupidă nonșalanță că în 1999, ca ministru de externe, Andrei Pleșu a jucat un rol decisiv, împreună cu președintele de-atunci, Emil Constantinescu, în orientarea politicii externe spre NATO, nu în direcția pro-Miloșevici susținută de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc și Adrian Năstase. Fostul șef de cabinet al ultimului șef al Securității publica, la o editură cunoscută, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile împotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte puține excepții, presa tăcea. Ni se recomanda, sfătos, să ascultăm și „partea lor de adevăr”, să nu ne grăbim cu opiniile negative.

Imediat după prăbușirea dictaturii, noul regim a înțeles că risca să fie rapid contracarat în tentativa de restaurație comunistă (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan-Roman-Voican Voiculescu-Marțian Dan-Bârlădeanu-Măgureanu) de noile forțe democratice simbolizate de societatea civilă și partidele democratice renăscute. Pentru Ion Iliescu, liderul țărănist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireproșabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social (GDS) apărea ca o versiune românească a organizațiilor poloneze din anii ’70 și ’80 gen KOR (Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor). România recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu mișcările civice din Europa de Est și Centrală. O dinamică asemeni celei din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia era coșmarul noii puteri de la București. Românii erau sortiți, în acest scenariu, să rămână de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o luptă între două Românii. Regimul accelera acțiunile a ceea ce Andrei Cornea a numit atunci mașina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralistă, puterea, dominată de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste tradiționale: instigarea la ură, demonizarea adversarilor, propaganda deșănțată împotriva celor bănuiți de orientare pro-occidentală. Lucrurile au început încă din ianuarie 1990, s-au agravat în lunile următoare, au atins paroxismul în iunie 1990, odată cu invitarea minerilor (conduși de securiști în civil) să anihileze societatea civilă și partidele democratice. Asemeni comuniștilor din perioada 1944-1947, politrucii feseniști au construit un întreg eșafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democrația liberală și piața liberă. Ion Iliescu perora despre „democrație originală”, iar Brucan îi ținea isonul cerând un regim „fără isme și fără partide”. Adică doar cu fesenism. Se năștea un nou sistem monopolist, o nouă nomenclatură cleptocratică. SRI-ul era o prelungire a unei niciodată pe deplin desființate Securități. În locul transparenței democratice, domnea opacitatea mafiotică.