Vladimir Tismăneanu

Citesc în câteva limbi, în mod curent în engleză, română și franceză, adeseori în germană și spaniolă, mai rar în ultimii ani în rusă. Vin dintr-o familie unde a existat un cult al limbilor străine. Mama mea vorbea franceză, germană, spaniolă și rusă. Era foarte bună și la limba latină, făcuse și vreo trei ani de greacă veche. La fel și sora ei, născută Bianca Marcusohn, tot la Botoșani. Mama, Hermina, s-a născut în 1915, sora ei - devenită în timpul Rezistenței franceze Cristina Luca (actrița Cristina Flutur a interpretat-o într-un serial la TF1) - în 1916.

Mama a făcut trei ani de medicină la București, a plecat în Spania în 1937, a lucrat ca infirmieră în Spitalul Brigăzilor Internaționale. Sora ei a rămas în Franța, a studiat biologia la Sorbona, a fost colegă cu Jacques Monod (1910–1976) și cu François Jacob (1920–2013), cei care au primit Nobelul pentru medicină. A fost șefa serviciului de informații al organizației de rezistență FTP-MOI (Les Francs-tireurs et partisans–main-d'œuvre immigrée).

În amintirile sale (nepublicate), care mă ajută mult la scrierea unei cărți despre viețile fabuloase și tragice ale acestor două surori, Cristina descrie salonul literar al bunicii mele, Luisa Marcusohn, născută Segal. Bunicul meu matern, Isidor Marcusohn, era un înțelept. Aș zice că era și un drept. Bunica citea multe romane franceze, dar și literatură română și rusă. Bunicul îl venera pe Mihail Sadoveanu, știa pagini întregi pe dinafară.

Pe linie paternă, situația era similară, cu diferența că familia, evrei basarabeni din Soroca, era rusofonă. Deci tatăl meu, născut în 1913, a avut ca limbă maternă rusa, în vreme ce mama a crescut într-un mediu intelectual de evrei perfect adaptați și asimilați culturii românești. Vorbeam la un moment dat cu prietenul meu, profesorul Toma Pavel, despre această experiență, care ar trebui știută mai bine, a evreilor regățeni sau, dacă vreți, a evreilor pământeni, diferiți ca bagaj cultural de cei din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Eu m-am născut în 1951, pe 4 iulie. Mama era la Predeal invitată de prietena ei Liuba Bârlădeanu, prima soție, rusoaică, de origine din URSS, a lui Alexandru Bârlădeanu. Când au cuprins-o durerile, a chemat ambulanța, au dus-o la Brașov (pe atunci se numea Orașul Stalin). Ai mei veniseră din URSS, unde fuseseră în emigrație politică după Războiul civil din Spania, în februarie 1948. Voi reveni la Spania și în alte ocazii, a contat enorm în formarea mea intelectuală.

Vă imaginați ce însemna să crești într-o familie în care tatăl nu are brațul drept... Îi fusese amputat în Spania. Era unul din marii mutilați ai acelui război devenit mit al secolului XX. Tata, intrat în mișcarea comunistă de foarte tânăr, se formase profesional ca tipograf, în anii ’30, la București, apoi, la Moscova, în anii războiului, a studiat limba și literatura franceză. A lucrat la departamentul românesc de la Radio Moscova, ca redactor. Deci, o legătură intimă, statornică, pasională cu cuvântul tipărit, cu presa, cu cartea. Era un colecționar de cărți. Nu rare, ci importante.

După revenirea de la Moscova, amicul său Leonte Răutu, pe atunci șeful Secției de Propagandă a CC al PMR, l-a numit redactor-șef al editurii partidului, devenită apoi Editura de Stat pentru Literatură Politică (ESPLP), apoi Editura Politică. În cazul meu, a fost așadar vorba și de o moștenire intelectuală multiplă, cosmopolită și nu mai puțin împătimită.

Dacă am putea pune laolaltă atracția magnetică exercitată de ușurătatea unei existențe postmoderne detașate și povara unei potențiale vinovății și conformismul în relație cu trecutul, am avea un răspuns complet cu privire la motivele pentru care rolul intelectualilor critici s-a diminuat atât de mult după 1989. Foștii disidenți, eroii, sunt deopotrivă un spin în coasta concetățenilor lor (ex: memoria) și, aparent, un model perimat pentru o generație mai tânără al cărei potențial empatic este mai degrabă scăzut. Această formă complexă de uitare este, de fapt, cel mai mare pericol la adresa împământenirii valorilor democratice în regiune. Aceste societăți nu au avut o tradiție liberală extensivă și solidă la care să se întoarcă. Prin urmare, ele trebuie să prețuiască lecțiile mișcării disidente spre a câștiga o influență etică împotriva tentațiilor colectiviste și egalitare care mijesc sub pojghița subțire a politicii actuale.

Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist și potențialului său totalitar vor anula elementele de atracție din toate ideologiile. S-a dovedit a fi, desigur, o iluzie. După 1989, mulți oameni s-au lăsat atrași de principii abia articulate și adesea autoritate. Am asistat la emergența doctrinelor legate de rasism, naționalism turbat și corporatism social. În aceste condiții, cât mai contează intelectualii în lumea politică postcomunistă? Avea oare dreptate Leszek Kołakowski să observe că dezamăgirea intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la o retragere din zona atitudinilor profetice?

Același Kołakowski consemna declinul tentației oraculare și dispariția acelei boli care poate fi numită idolatria politicii:

„Există cu mult mai puțină intenție de a oferi un sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru a sta deoparte de chestiunile politice, tendința logică de a te retrage în zone mai sigure și specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini profesori intelectuali”.

În ceea ce mă privește, consider că intelectualii critici și-au păstrat șansa de a fi direct implicați în redefinirea și reconfigurarea spațiului public în Europa postcomunistă. Dezbaterile curente, tentativele revizionismului istoric și etnicizarea unor așa-ziși țapi ispășitori, oferă intelectualilor un rol vital ca pedagogi civici ai cetății. Ei abordează neliniștile zilelor noastre înarmați cu propriile lor patru decenii de experiență a umilirii, auto-flagelării și redeșteptărilor morale. În calitatea lor de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite, ei se fac apostolii gândirii neconvenționale.

Câtă vreme nu va exista o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice vor fi incapabile să formuleze interese distincte care să reflecte angajamente ideologice coerente și consistente, intelectualii vor fi mereu necesari pentru continuarea tranziției democratice. Ralf Dahrendorf a fost cel care a formulat superb acest principiu: „acolo unde intelectualii sun tăcuți, societățile nu au un viitor”. A arătat în mod corect că într-o societate divizată în mod cronic și într-un spațiu public aflat permanent sub presiunea globalizării, rețeaua de idei și acțiune nu și-a pierdut potențialul de a revitaliza politica sau de a fi cea mai importantă sursă de libertate (After 1989).

De aceea, devine de o importanță vitală ca intelectualii să fie critici vizavi de derapajele morale care pun în pericol neexperimentatele democrații din Europa Centrală și de Est. Ei sunt cei care au suferit direct și dramatic consecințele limitării libertăților de bază și nu există niciun motiv să credem că vor uita prea ușor prețul pe care l-au avut de plătit pentru toate aceste privațiuni. Pe de altă parte, intelectualii trebuie să evite tentația auto-glorificării, dar și sentimentele unei anumite impotențe istorice. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice.