Vladimir Tismăneanu

Există două școli de gândire care se ocupă de evaluarea impactului intelectualilor asupra societăților în lumina transformărilor postcomuniste. Pe de-o parte, avem explicația lui Timothy Garton Ash despre revoluțiile din 1989 ca „resurecții morale” care au pus accent pe statutul crucial al intelectualilor ca reprezentanți de marcă ai unui nou stil politic. În opinia mea, cea mai importantă idee pe care au produs-o aceștia a fost reevaluarea noțiunii de „cetățenie”. Chiar dacă idealul lor nu a fost unul dominant, este important că cele mai multe dezbateri din spațiul public s-au axat pe ideea de civilitate, pe ce anume definește apartenența cuiva la o societate și la o comunitate politică (The Magic Lantern).

Într-un fel, am putea spune că succesul intelighenției critice se bazează pe realitatea unui corp social activ, conștient de sine, împuternicit. Pe de altă parte, regretatul istoric Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicației lui Ash. El considera că disidenții liberali nu au avut vreodată un impact prea puternic asupra societăților lor și că tradițiile antiliberale postcomuniste din regiune, dublate de efectele de durată ale leninismului, reprezintă obstacole majore pentru orice democrație liberală care încearcă să aibă succes în regiune. Din această perspectivă, ar exista un trecut prea puțin utilizabil la îndemâna exponenților pluralismului. Dimpotrivă, există o memorie puternică și neprocesată a victimizării reale sau imaginate, o imensă auto-idealizare și foarte puțină disponibilitate pentru empatie și compasiune.

În opinia mea, dacă privim mai atent la cele două argumente, am putea descoperi cu surprindere că ele nu sunt pe atât de diferite pe cât ar putea părea. În Epoca postbelică, Tony Judt scria:

„Așa cum a notat în trecere Edmund Burke despre o generație anterioară de activiști revoluționari: «Cei mai buni au fost oameni ai teoriei». Cei mai mulți dintre ei [intelectualii critici] erau chiar nepregătiți pentru chestiunile politice și tehnice încurcate care aveau să apară [...] Unul din motivele declinului intelectualilor a fost acela că mult discutata lor etică anticomunistă ori nevoia de a construi o societate civilă, conștientă din punct de vedere moral, spre a umple spațiul anomic dintre individ și stat, au fost înlocuite de problema practică a realizării economiei de piață”.

Într-adevăr, societățile fragmentate și deziluzionate ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisipuri mișcătoare pentru ideile și discursul celor care anterior produseseră delegitimarea sistemului comunist. Pare că, în vidul creat după decesul sovietismului, în ambianța atavică și fragilă postmodernă, mesajul disident despre responsabilitate, civilitate și buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut, cumva, pe drum. Dar aceste declarații de intenție nu ajung dacă nu se ține cont și de un alt element. Largi pături ale populației s-au născut în comunism și au trăit cel puțin jumătate din viață (sau din anii formativi) în timpul „socialismului real existent”.

Altfel spus, o constantă a acestor comunități au fost „milioanele de fire subțiri ale falsității, conformismului și compromisului” (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care au trăit în Europa de Est au istorii personale de dinainte de 1989, care au fost fundamental alterate de experiența (post)totalitară. Așa cum a spus cândva și Václav Klaus într-o intervenție prezidențială: „niciun fost comunist, niciun fost disident; niciun agent [al fostului regim], niciun moralist, a cărui simplă prezență pe scenă este o aluzie a curajului pe care nu l-ai avut: conștiința ta încărcată”.

În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, așa cum a arătat și A. Cornea în cartea Miracolul (Humanitas, 2014), doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe filosoful Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat și el din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe la fel de bine că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit și Feodor Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Cornea este Zeul care a dat greș. Este, după cum știu cei care mă urmăresc de câteva decenii, și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic.

Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea:

„...înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos «necesitate înțeleasă», libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare—prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie Viață și destin. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste.

Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, Originile totalitarismului, o carte pe care, știu sigur, și Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad:

„Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul «mesaj» pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est—«pentru a se face un început, a fost creat omul», a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589).

Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis...