Vladimir Tismăneanu

Când examinăm comunismul în genere și pe cel din România, în particular, este dezirabil să lăsăm prejudecățile de-o parte și să înțelegem că vorbim despre o poveste serioasă, o tragedie istorică ale cărei consecințe sunt departe de a fi dispărut. Niciodată o societate, asemeni unui individ, nu poate funcționa normal în absența asumării trecutului. O citez pe gânditoarea politică germană Gesine Schwan (76 de ani) care a vorbit despre forța distructivă a tăcerii. Viitorul există în trecut, iar fără a administra acest trecut, devenim, spre a-l cita pe René Char, citat la rându-i de Hannah Arendt, moștenitori fără un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, să spunem, ai Cenaclului „Flacăra”? Poate am fost prea sever când am vorbit despre spălarea creierului prin spectacolele păuneșciene, dar nu văd cum un om onest poate ignora funcțiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice și muzicale. Cum putem ignora marile manipulări ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul „Flacăra” trăia prin atmosfera de ritual cultic. Păunescu a semănat cu un Evtușenko, dar a făcut pactul cu sistemul, s-a lăsat utilizat, cu aparența sa non-conformistă, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, așadar, important să explorăm metamorfozele tiranofiliei în secolul XX. Urcușul lui Păunescu a fost enorm, la fel și degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizării unor intelectuali influenți.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocrație. Unii spun că Adrian Păunescu îi proteja pe artiștii care puteau să participe la acele spectacole. Răspund, citându-l pe Mihail Sebastian, care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea că există proximități care angajează. A sta lângă Păunescu în faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculantă. A fi președintele Uniunii Scriitorilor în ultima fază a dictaturii era o abdicare ignobilă. Raportul Final este un probatoriu, cărțile mele (și nu doar ele, mă grăbesc să adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare într-un asemenea gest simbolic. Concesiile lui Păunescu nu au fost cele ale unui trepăduș minabil, precum Nicolae Dan Fruntelată. Ele au fost imense, pe măsura talentului său trădat.

Discutăm despre natura profundă a terorii comuniste. De ce uităm intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzație la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzației de durere. Istoricul Florin Țurcanu vorbea despre exorcismul prin cunoaștere.

Deci, pe lângă justiția politică, purificarea are loc și prin cunoaștere. O istorie a totalitarismului cere și înțelegerea colaboraționismelor. De aceea este nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen susține pe bună dreptate că tocmai eșecul condamnării PCUS explică ascensiunea regimului Putin. Dacă vrem despărțirea de logocrația comunistă, trebuie să demistificăm teocrația comunistă, logosul său, teologia sa politică. Ce mesaj se poate oferi celor care cred că simplul fapt că au trăit sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toți cei care au făcut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnată, a definit, pentru mulți oameni, cadrele lor existențiale.

Prăbușirea comunismului în urmă cu 30 de ani a fost pentru mulți oameni o ieșire din ceea ce părea etern. De aici și criza axiologică, vidul valoric care a urmat. Raportul Final a pus sub semnul întrebării, în chip documentat, paradigma ceaușistă a istoriei naționale. Dar discuția trebuie purtată în parametrii civilității. Se poate face o tipologie a reacțiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stângiști? De ce reacționează alergic stânga contemporană la evidențierea similitudinilor dintre comunism și fascism? De ce se minimalizează faptul că NSDAP, partidul nazist, era unul care își menținea în nume cuvântul „socialist”? Sunt toate teme de o fierbinte actualitate care necesită un dialog permanent și dezinhibat.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Erudiția și abilitățile interpretative ale marelui istoric Richard Pipes (1923–2018) au fost uluitoare. Uneori însă, sedus de propriile descoperiri și ipoteze, istoricul a tins să pronunțe judecăți cumva exagerate. Nu poți să nu fi surprins văzând cum leagă el, de o manieră atât de directă, fără necesarele intermedieri, experimentul bolșevic (și izvorul său marxist) de Iluminismul european. Pentru Pipes (și aici el se întâlnea cu tezele filosofului politic britanic John Gray), eșecul sovietismului a fost legat de credința extrem de primejdioasă că umanitatea poate fi replăsmuită în funcție de un număr de precepte raționale concepute de elite compuse din intelectuali vizionari. Sigur, asemenea ispite de inginerie socială au definit și definesc radicalismele marxiste și marxizante, dar socialismul european nu s-a limitat la ele. A existat mereu o critică libertară a autoritarismului preconizat de Lenin, Troțki, Stalin, Mao și alți auto-desemnați filosofi-regi.

Chiar Pipes admitea în timpul vieții sale că, în pofida pretenției lor că ar aparține marxismului european, Lenin și adepții săi erau de fapt un grup de fanatici. Ei se puteau dispensa de dogmele utopice câtă vreme rămâneau uniți sub stindardul leninist printr-o pasiune de o obstinație care friza insanitatea. Categoria însăși a compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Cum mai târziu Hitler, Himmler și Heydrich vor face din refuzul milei pentru cei „slabi” o virtute supremă a „eticii” rasei nordice.

Cum se spune, finalul încoronează opera. În acest caz, era vorba de capitolul de concluzii privind semnificațiile Revoluției Ruse din octombrie (stil vechi) 1917. Pentru Pipes, și lecția sa pare extrem de actuală, bolșevismul a fost inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Ceea ce nu înseamnă că marxismul - o Weltanschauung occidentală - nu a contat în nașterea Behemoth-ului totalitar. Dar pentru ca o anumită încarnare a marxismului (autoritară, militaristă, obtuză, ultra-centralistă, de o infinită intoleranță) să triumfe în Rusia, trebuiau abandonate toate celelalte trăsături ale marxismului: celebrarea subiectivității și a emancipării, opoziția în raport cu orice formă de alienare, spontaneitatea revoltei sociale.

Scria Richard Pipes, și merită să reflectăm atent la această idee: „Indubitabil, teoriile care au inspirat bolșevismul, îndeosebi cele ale lui Karl Marx, erau de origine vestică. Dar este la fel de incontestabil că practicile bolșevice erau endogene, pentru că nicăieri în Occident marxismul nu a condus la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Poziția lui Pipes poate să-i exaspereze pe partizanii unui „marxism inocent”, lipsit de orice responsabilitate pentru bolșevism, dar și pe naționaliștii ruși (cu ecourile actuale în „gândirea Putin”, spre a relua termenul lui Alain Besançon) care blamează Vestul pentru soarta țării lor în secolul trecut. Socot că diagnosticul lui Richard Pipes era corect. Combinația dintre un marxism simplificat până la frontiera cu absurdul și tradițiile radical-nihiliste și autoritariste ale Rusiei a fost o rețetă sigură pentru ascensiunea unui despotism unic ca intensitate și longevitate.

La rigoare, ceea ce propunea Richard Pipes este un accent neo-tocquevillian asupra pericolului pe care îl reprezintă statismul, la care adăuga apoi și o vădită „demonizare” a intelectualilor (mai ales a lui Lenin), pe care îi vedea mai degrabă în paradigma tradițională a lui Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), nu ca grup social care urmărește transformarea societății, ci ca pe indivizi mânați de dorința de a controla politic treburile cetății. Așa cum spunea și Abbott Gleason, Pipes tinde să „reducă agenda umanitară [a acestora] la nimic altceva decât un subterfugiu”, distingându-se astfel de o întreagă serie de gânditori conservatori, de la Edmund Burke încoace, care acceptaseră totuși, chiar și limitat, aspirațiile umanitare ale intelighenției revoluționare (generic).

Este ceea ce a atras și critica lui Stephen Kotkin, care a vorbit despre „repudierea trufașă [a lui Pipes] a aspirațiilor, oricât de eronate, a milioane de oameni”. Pipes rămâne însă un autor extrem de erudit care și-a făcut și temele în arhive, și care a știut ca puțini alții atât istoria Rusiei, cât și a Europei. Vocea sa nu poate fi ignorată într-o discuție serioasă nici măcar de către cei care, iată, îl contrează pe anumite tronsoane de argument. O discuție epistemică informată, sobră, provocatoare despre istoria Leviatanului bolșevic, nu poate prin urmare să nu îl conțină și pe Richard Pipes.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.