Vladimir Tismăneanu

„Cea mai dificilă luptă dintre toate este cea cu noi înșine. Haideți să nu ne obișnuim și acomodăm la aceste condiții. Cel care se adaptează încetează să mai distingă între bine și rău. El devine un sclav prin trup și suflet. Indiferent de ce ți se poate întâmpla, adu-ți aminte întotdeauna: Nu te adapta! Revoltă-te împotriva realității!”. Mordechai Anielewicz s-a născut în orășelul Wyszków, lângă Varșovia, Polonia, în anul 1919. După ce a absolvit școala secundară, Anielewicz s-a alăturat mișcării sioniste și a devenit organizator cu normă întreagă al acesteia. Atunci când armata germană a invadat Polonia în septembrie 1939, Anielewicz a reușit să scape în România.

În octombrie 1939, Schutz Staffeinel (SS) a început să deporteze evreii care trăiau în Austria și Cehoslovacia către ghetourile din Polonia. Transportați în vagoane de tren sigilate, foarte mulți dintre ei au murit pe drum. Cei care au supraviețuit călătoriei au putut auzi din gura lui Adolf Eichmann, șeful Departamentului Afacerilor Evreiești al Gestapo-ului, următoarele cuvinte: „Nu există niciun apartament și nicio casă – dacă vă construiți casele voastre, veți avea un acoperiș deasupra capului”.

În Varșovia, toate cele douăzeci și două de intrări în ghetou au fost închise. Autoritățile germane au permis unui Consiliu Evreiesc (Judenrat) din douăzeci și patru de oameni să-și formeze propria poliție spre a menține ordinea și siguranța în ghetou. De asemenea, Judenrat era răspunzător cu organizarea batalioanelor de muncă cerute de autoritățile germane. Condițiile din ghetoul Varșoviei erau într-atât de rele încât, între 1940 și 1942, aproximativ 100.000 de evrei au murit de foamete și boli.

Anielewicz s-a întors la Varșovia, acolo unde a încercat să organizeze rezistența împotriva ocupației naziste și, în noiembrie 1942, a fost ales comandant-șef al Organizației Evreiești de Luptă din ghetou.

Între 22 iulie și 3 octombrie 1942, circa 300.000 de evrei au fost deportați din ghetoul Varșoviei în lagărele de exterminare. Informațiile despre ce se petrecea acolo au ajuns înapoi în ghetou la acei oameni și s-a decis opoziția față de oricare viitoare încercări de deportare. În ianuarie 1943, Heinrich Himmler a ordonat ca Varșovia să fie „curățată de evrei” până la ziua de naștere a lui Hitler, pe 20 aprilie.

Anielewicz juca de acum un rol proeminent în organizarea rezistenței din Varșovia. Pe 19 aprilie 1943, Waffen-SS pătrundea în ghetou. Deși aveau doar două mitraliere, cincisprezece puști și cinci sute de pistoale, evreii au deschis focul asupra soldaților. Tot ei i-au atacat cu grenade și bombe incendiare. Germanii au suferit pierderi importante în prima zi iar comandantul militar al Varșoviei, generalul de brigadă Jürgen Stroop a ordonat retragerea. El a dat mai apoi ordinul incendierii tuturor clădirilor din ghetou.

Pe măsură ce oamenii fugeau din calea flăcărilor, erau prinși, aliniați și deportați către lagărul de exterminare de la Treblinka. Luptătorii din ghetou au continuat să se lupte din beciurile și din podurile caselor varșoviene. Pe 8 mai, germanii foloseau gaze toxice împotriva insurgenților din ultimul bunker fortificat. Aproape o sută de bărbați și femei au scăpat prin canalizare, dar restul au fost uciși de gaz, inclusiv Mordechai Anielewicz...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Tina Modotti (1896–1942) a fost o mare fotografă și, după 1930, agentă secretă a Cominternului, una din cele mai enigmatice personaje din rețeaua globală revoluționară a Kremlinului. Născută pe 16 august 1896 la Udine, în Italia, Tina a murit în circumstanțe ciudate pe 6 ianuarie 1942, în Mexico City.

Am citit Tinissima, biografia ficționalizată, sau, mai degrabă, romanul inspirat din realitate al scriitoarei mexicane Elena Poniatowska („Prințesa Roșie”). Habar nu aveam că misiunile Tinei au inclus călătorii clandestine în Cehoslovacia și România. Tot ea a fost marea dragoste a lui Vittorio Vidali (1900–1983). Vidali era un comunist fanatic, unul din cei mai neînduplecați organizatori și făptuitori ai „operațiunilor speciale”. A avut multe pseudonime, dar este amintit mai ales cu cel de „Carlos Contreras”. Ca să-și documenteze cartea, Poniatowska petrecuse o săptămână întreagă la Trieste intervievându-l pe Vidali. Italianul a murit la începutul anilor ’80 ducând cu el în mormânt nenumărate povești tenebroase.

Instructorul Comintern al Tinei fusese vechea bolșevică Elena Stasova (1873–1966), care a avut încredere în ea și a protejat-o în timpul anilor petrecuți la Moscova. Există o fotografie faimoasă cu Stasova și Lenin. Tina devenise agent sub acoperire. Minunata fotografă a anilor 1920 aproape că-și abandonase vocația reală în favoarea revoluției planetare a lui Stalin. Apoi a izbucnit Războiul Civil Spaniol și Tina a redescoperit chemarea fraternității. Salvarea Republicii însemna propria ei salvare. A fost activă în Ajutorul Roșu, a lucrat pentru un spital din Madrid, a avut scurte întâlniri cu Vidali și a renunțat practic la viața ei privată.

A fost extrem de activă în organizarea Congresului de la Valencia dedicat scriitorilor anti-fasciști, a socializat cu Rafael Alberti (1902–1999), María Teresa León (1903–1988), Mihail Kolțov (1898–1940), Alexei Tolstoi (1883–1945), Ilia Ehrenburg (1891–1967), André Malraux (1901–1976), Louis Aragon (1897–1982), Pablo Neruda (1904–1973) sau Ludwig Renn (1889–1979). Tina a întâlnit-o pe „La Pasionaria” (Dolores Ibárruri, 1895–1989), precum și pe alți lideri comuniști. Nu știau niciunii despre pedigriul artistic al lui Modotti. Pozele ei mexicane au fost unele din cele mai inovative din istoria fotografiei...

Tot Tina Modotti era prietenă cu fotografa Gerda Taro (1910–1937) și a fost șocată când a aflat despre moartea Gerdei pe frontul spaniol. Ceea ce a urmat au fost acele lagăre franceze (Argelès, Gurs, etc.), locuri descrise de Arthur Koestler în Scum of the Earth, unde refugiații din Spania trăiau în condiții oribile, dezolante, înfometați și agitați, ajungând să mănânce pur și simplu nisip. Mama mea a ajuns și ea într-unul din acele lagăre, la Gurs. Peste o sută de mii de refugiați aveau să primească cetățenie mexicană. Tina și Vittorio s-au ocupat de asigurarea transportului. Tot ea a încercat să-l ajute pe marele poet modernist spaniol Antonio Machado (1875– 1939), care găsise adăpost în satul francez Collioure, unde și avea să moară. Tina a fost apropiată și de Constancia de la Mora (1906–1950), propagandista de frunte a guvernului republican, dar și de Ignacio Hidalgo de Cisneros (1896–1966), liderul forțelor aeriene loialiste. Cisneros a murit și a fost îngropat în România, la București.

Când a ajuns în Mexico City, Tina era numai piele și os, într-o stare fizică deplorabilă. Vechii prieteni aproape că nu au recunoscut-o pe cândva flamboaianta femeie. Pactul nazisto-sovietic o zdruncinase din temelii. Aceasta fusese limita—cineva ar putea spune—devoțiunii ei oarbe. Și chiar dacă Vidali i-a cerut să-și înăbușe dubiile, Tina Modotti n-a mai fost aceeași. Înfrângerea Spaniei republicane era înfrângerea ei personală. A murit pe bancheta din spate a unui taxi, aparent în urma unui atac de cord. Chiar și așa, până în zilele noastre, mulți suspectează că ar fi fost vorba de o crimă.

Cântăreața Madonna a sprijinit financiar, în anii 1990, expoziția fotografiilor mexicane ale Tinei Modotti la Philadelphia Museum of Art. Megastarul chiar se gândise s-o joace pe Tina într-un film biografic. Un deznodământ cu adevărat postmodern al unei vieți turbulente și fascinante din secolul pasiunilor revoluționare moderne...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.