Vladimir Tismăneanu

A lupta pentru un tip diferit de politică...

Societatea civilă reprezintă o alternativă la degradarea politicii în regimuri în care toate acțiunile umane sunt judecate în concordanță cu comandamentele ideologice formulate de către o autoproclamată elită. Societatea civilă este alternativa la dominarea existenței umane de către rațiunea instrumental-birocratică. Ea reprezintă, în multe privințe, o formă antipolitică de acțiune politică pentru că se petrece, sau întâmplă, în afara sau dedesubtul structurilor oficiale. Fiind căutare a adevărului, societatea civilă desfide logica conformismului.

O asemenea provocare colectivă nu poate lua formă într-un sistem complet totalitar. Până la urmă, rațiunea de a fi a totalitarismului, dacă vrem să păstrăm interpretarea clasică a fenomenului oferită de Carl Friedrich și Zbigniew Brzezinski, sau chiar de către Hannah Arendt, a fost aceea de a suprima orice nuclee reale sau potențiale de gândire și acțiune independente.

Noțiunea însăși de cultură civică bazată pe voința liberă a individului a trebuit să fie înlocuită de convingerea că pretenția ideologică era justificată: ceea ce conta era comportamentul lor, condiționarea lor de a fi rotițe obediente ale sistemului. Servitutea voluntară era norma de conduită consacrată de sistemul post-totalitar drept condiție a normalității. În aceste circumstanțe, a acționa împotriva status-quo-ului reprezenta o acceptare deliberată a unui statut marginal. Societatea civilă a pornit ca o tentativă de aduce laolaltă „periferia” disidentă și straturile mai puțin politice care reprezentau „zona gri” dintre putere și opoziție.

Succesul strategiei societății civile nu poate fi explicat fără referire la recunoașterea inițială a rolului categoriilor „fără de putere” în lupta pentru eliberare mentală și politică. Putem spune că a fost conceptul de „putere a celor fără de putere” cel care a dat naștere unei noi direcții în gândirea politică dincolo de frontierele Pactului de la Varșovia. A lupta pentru un tip diferit de politică, una originată în valorile transparenței, toleranței și adevărului, a însemnat renunțarea la sentimentul autoindus de neajutorare și convertirea lipsei de putere într-un avantaj politic și epistemologic. Este ceea ce a încercat să facă Václav Havel, de la scrisoarea sa către Gustáv Husák și până la marele său eseu despre antipolitică scris în anii ’80.

Pentru ca societatea civilă să apară drept contraputere (sau, altfel spus, mișcare antisistemică), anumite condiții trebuiau împlinite: mai întâi, autoîncrederea elitelor conducătoare trebuia complet erodată și, legat de acest lucru, zelul ideologic trebuia temperat de către o voință oportunistă de putere de dragul puterii (impulsul „romantico-eroic” al bolșevismului timpuriu, chiar și în degenerata încarnare est-europeană stalinistă, trebuia înlocuit de către o filosofie cinic-pragmatică a supraviețuirii birocratice). Presupunea, de asemenea, acceptarea de către această elită asediată a faptului că vechea paradigmă economică și socială era depășită și că anumite reforme erau disperat necesare spre a prezerva sistemul; formarea de nuclee paralele de activism, încurajate de această reducere a grupului conducător la o politică reactivă; reaproprierea graduală a spațiului public prin aceste nuclee și reabilitarea înceată dar deliberată a politicii ca afacere umană respectabilă și onorabilă; articularea prin aceste grupuri indpendente a unei agende politice, sociale și culturale capabilă să exprime revendicările „majorității tăcute”; și, în fine, reconstituirea unui sens al solidarității în cadrul comunităților informale care alcătuiesc emergenta societate civilă.

Cu alte cuvinte, odată ce sistemul totalitar arată o anumită scleroză, odată ce capacitatea lui represivă se anemiază, societatea își poate recupera demnitatea. Vedem acest lucru petrecându-se în China, acolo unde liderii Partidului Comunist s-au angajat în acțiuni sistematice de a neutraliza orice formă de activism societal, incluzând aici și inițiativele privind autonomia religioasă și culturală.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Societatea civilă este unul din cele mai utilizate concepte în interpretarea declinului și prăbușirii finale a fostului Bloc sovietic. La sfârșitul anilor ’90, discursul științei politice occidentale a adoptat conceptul și l-a transformat într-un sinonim al activismului de tip grassroots, acele „rețele ale angajamentului civic” (Robert Putnam), sau al variilor organizații nonguvernamentale. Altfel spus, granițele conceptuale au fost extinse până într-acolo încât conexiunile dintre ceea ce numim acum societate civilă și ceea ce înțelegeau disidenții central-europeni despre concept au devenit din ce în ce mai greu de înțeles. Ar trebui să vorbim mai mult, poate, despre aventurile semantice ale noțiunii de societate civilă în perioada de după prăbușirea leninismului și sfârșitul Războiului Rece.

În anii 80’ și la începutul anilor 90’, conceptul a atins un fel de hegemonie epistemologică în pofida, sau poate din cauza caracterului său vag. A existat o anumită pasiune pentru însăși ideea resurgenței mișcărilor și inițiativelor de la bază, libere de orice constrângeri birocratice sau rigid instituționalizate. Societatea civilă a fost numele impulsului anti-autoritar și anti-conformist înrădăcinat în redescoperirea drepturilor omului și a posibilității unei politici non-machiavelice. Pentru mulți disidenți, a lua parte la activismul societății civile era sinonim cu o renaștere a negativității într-un sistem care părea să asfixieze orice opinie transcendentă.

Atunci când am scris Reinventarea politicului, principalul meu argument fusese că tocmai ideea și idealul societății civile i-au inspirat pe bărbații și femeile participanți la revoluțiile din 1989. Din acest punct de vedere, abordarea mea se apropia de pozițiile unora ca Bronisław Geremek, Miklós Haraszti, Václav Havel, János Kis, Jacek Kuroń, György Konrád și Adam Michnik, spre a-i numi doar pe cei din Europa de Est.

Anumiți critici mi-au reproșat abordarea „teleologică”, argumentând în schimb că activiștii societății civile din Europa de Est post-1989 erau slabi, nu puternici. Alții au insistat că multe din cauzele revoluțiilor au fost în special materiale (economice, sociale), și nu morale sau culturale. Indiferent de ce crede cineva despre slăbiciunile societății civile în Europa postcomunistă, ea rămâne un punct major de pornire în înțelegerea sensurilor anului 1989. A fost activismul civic independent cel care a simbolizat principala provocare la adresa împământenitelor regimuri leniniste neotradiționale.

Până la urmă, termenul de societate civilă nu doar că fusese utilizat diferit de Hegel și Rousseau, dar luase și o conotație cu totul economică în Contribuția la chestiunea evreiască a lui Marx. Societatea civilă a însemnat ceva pentru Antonio Gramsci și alta pentru adepții tradiției iluministe scoțiene (conceptul a ajuns în Europa de Est mai mult prin Gramsci decât prin tradiționala gândire „burgheză”). Redescoperirea conceptului urmează reinventarea realității societății civile sau, în cuvintele filosofului catolic ceh Václav Benda, a „polisului paralel” ca realitate istorică fezabilă.

În forma ei cea mai simplă, societatea civilă reprezintă alipirea unei provocări colective de la bază la sistemul post-totalitar: redeșteptarea graduală a unor forțe adânc înrădăcinate, ținute mult timp în lesă prin presiunea intimidantă a mașinăriei statale autoritar-birocratice. Societatea civilă, ceea ce Václav Havel a numit metaforic forța vitală, este răspunsul la îmbrățișarea mortală a minciunii instituționalizate. Ca atare, societatea civilă a simbolizat un mit politic în sensul folosit de Georges Sorel: poseda o forță galvanizantă, inspira redeșteptarea socială și iriga imaginația socială.

În anii 1980, în Europa Centrală, mitul politic al societății civile a contribuit la constituirea unei sfere publice emergente și la regândirea strategică a principalelor opțiuni de opoziție. Să ne amintim că acest concept și-a câștigat faima doar după sleirea strategiei „reformelor de la vârf” ca urmare a înăbușirii Primăverii de la Praga și a declinului căutării neo-marxiste a „socialismului cu față umană”...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.