Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

O Românie în care s-ar fi introdus o lege a lustrației ar fi fost una mult mai curată din punct de vedere moral și psihologic. Foștii nomenclaturiști (din Partidul Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania​ etc.), grupați în Frontul Salvării Naționale, au făcut tot posibilul pentru a împiedica un proces care ar fi demolat structurile național-securiste.

La apariția ei, Proclamația de la Timișoara, adevărata Cartă a Revoluției Române, a fost atacată cu furie de mașina propagandistică dirijată de Ion Iliescu și de Petre Roman. S-au conceput cele mai excentrice scenarii privind riscurile unor „vânători de vrăjitoare”, încercându-se să se inoculeze în populație o stare de teamă în raport cu ceea ce era de fapt—un act de asanare politică și morală.

Opoziția, în raport cu lustrația, a venit, la începutul anilor ’90, din acele cercuri care se simțeau direct vizate: foștii activiști comuniști (plătiți, deci membri ai nomenclaturii instituționalizate), foștii propagandiști oficiali (sicofanții de serviciu gen C.V. Tudor, M. Ungheanu, Adrian Păunescu și alți protocroniști agresivi, dar și foști directori de reviste politice și funcționari ai unor instituții ale îndoctrinării comuniste de tipul școlii de partid, așa-zisa Academie „Ștefan Gheorghiu”), foștii securiști, dar și foștii membri ai aparatului de „educație politică” din armată.

Așa s-au născut în acei ani publicații precum Totuși iubirea și România Mare, în care au fost atacați și ponegriți toți cei care se opuseseră comunismului și luptau pentru democrație. În paginile lor au apărut cele mai îndârjite atacuri la adresa victimelor comunismului și a promotorilor democrației. De la Corneliu Coposu la Doina Cornea, de la Mircea Dinescu la Andrei Pleșu, de la Paul Goma la Gabriel Andreescu, tradiția luptei anti-totalitare a fost pângărită în chip sistematic.

Adaug faptul că multe dintre acele campanii au fost desfășurate în publicațiile oficiale ale FSN, înainte de toate în ziarele Azi și Dimineața. După știința mea, în nicio altă țară din Europa de Est nu s-a petrecut acest fenomen al regrupării fățișe a nomenclaturii și a ofensivei virulente împotriva partizanilor societății deschise. Noțiunea însăși de societate civilă le-a provocat frisoane neo-nomenclaturiștilor din FSN (apoi din Partidul Democrației Sociale din România, iar astăzi din Partidul Social Democrat). Educați în spirit leninist, Ion Iliescu și susținătorii săi au nutrit întotdeauna o neîncredere dublată de ostilitate în raport cu mișcările spontane de la bază, cu ceea ce tradiția disidenței numește viața independentă a societății.

Autoritarismul și cultul ierarhiei (al organizației) fac parte din structura mentală a bolșevismului. Suprimarea nucleelor autonome ale societății a fost o trăsătură permanentă a despotismului leninist. După 1996, unii dintre acești foști activiști au acceptat jocul democratic, dar nu au renunțat la mentalitățile conspiraționiste. Lustrația ar fi făcut posibilă ieșirea lor, fie și temporar, din joc. Să ne gândim la faimosul Octav Cozmâncă, odinioară mâna dreaptă a lui Nicu Ceaușescu, apoi aghiotant al Elenei Ceaușescu. Absența lustrației s-a tradus în noua ascensiune politică a acestuia. Nu știu ca, măcar o singură dată, Cozmâncă să fi spus că-i pare rău pentru rolul său în sistemul totalitar comunist.

Evident, diferiți ca formulă intelectuală, între Cozmâncă și Adrian Năstase au existat afinități legate de trecutul comunist. Pentru fostul premier pesedist, răscolirea trecutului era și rămâne o operațiune inutilă, expresia dorinței de vendetă a câtorva pătimași ai unei justiții politice pe care o disprețuiește. Este important, așadar, să înțelegem că nu ne putem despărți de trecut fără a ni-l asuma, oricât de dificilă s-ar dovedi această încercare de exorcizare a demonilor totalitari. Corupția postcomunistă își află fără îndoială rădăcinile în cinismul, clientelismul și corupția universalizată a comunismului...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

A lupta pentru un tip diferit de politică...

Societatea civilă reprezintă o alternativă la degradarea politicii în regimuri în care toate acțiunile umane sunt judecate în concordanță cu comandamentele ideologice formulate de către o autoproclamată elită. Societatea civilă este alternativa la dominarea existenței umane de către rațiunea instrumental-birocratică. Ea reprezintă, în multe privințe, o formă antipolitică de acțiune politică pentru că se petrece, sau întâmplă, în afara sau dedesubtul structurilor oficiale. Fiind căutare a adevărului, societatea civilă desfide logica conformismului.

O asemenea provocare colectivă nu poate lua formă într-un sistem complet totalitar. Până la urmă, rațiunea de a fi a totalitarismului, dacă vrem să păstrăm interpretarea clasică a fenomenului oferită de Carl Friedrich și Zbigniew Brzezinski, sau chiar de către Hannah Arendt, a fost aceea de a suprima orice nuclee reale sau potențiale de gândire și acțiune independente.

Noțiunea însăși de cultură civică bazată pe voința liberă a individului a trebuit să fie înlocuită de convingerea că pretenția ideologică era justificată: ceea ce conta era comportamentul lor, condiționarea lor de a fi rotițe obediente ale sistemului. Servitutea voluntară era norma de conduită consacrată de sistemul post-totalitar drept condiție a normalității. În aceste circumstanțe, a acționa împotriva status-quo-ului reprezenta o acceptare deliberată a unui statut marginal. Societatea civilă a pornit ca o tentativă de aduce laolaltă „periferia” disidentă și straturile mai puțin politice care reprezentau „zona gri” dintre putere și opoziție.

Succesul strategiei societății civile nu poate fi explicat fără referire la recunoașterea inițială a rolului categoriilor „fără de putere” în lupta pentru eliberare mentală și politică. Putem spune că a fost conceptul de „putere a celor fără de putere” cel care a dat naștere unei noi direcții în gândirea politică dincolo de frontierele Pactului de la Varșovia. A lupta pentru un tip diferit de politică, una originată în valorile transparenței, toleranței și adevărului, a însemnat renunțarea la sentimentul autoindus de neajutorare și convertirea lipsei de putere într-un avantaj politic și epistemologic. Este ceea ce a încercat să facă Václav Havel, de la scrisoarea sa către Gustáv Husák și până la marele său eseu despre antipolitică scris în anii ’80.

Pentru ca societatea civilă să apară drept contraputere (sau, altfel spus, mișcare antisistemică), anumite condiții trebuiau împlinite: mai întâi, autoîncrederea elitelor conducătoare trebuia complet erodată și, legat de acest lucru, zelul ideologic trebuia temperat de către o voință oportunistă de putere de dragul puterii (impulsul „romantico-eroic” al bolșevismului timpuriu, chiar și în degenerata încarnare est-europeană stalinistă, trebuia înlocuit de către o filosofie cinic-pragmatică a supraviețuirii birocratice). Presupunea, de asemenea, acceptarea de către această elită asediată a faptului că vechea paradigmă economică și socială era depășită și că anumite reforme erau disperat necesare spre a prezerva sistemul; formarea de nuclee paralele de activism, încurajate de această reducere a grupului conducător la o politică reactivă; reaproprierea graduală a spațiului public prin aceste nuclee și reabilitarea înceată dar deliberată a politicii ca afacere umană respectabilă și onorabilă; articularea prin aceste grupuri indpendente a unei agende politice, sociale și culturale capabilă să exprime revendicările „majorității tăcute”; și, în fine, reconstituirea unui sens al solidarității în cadrul comunităților informale care alcătuiesc emergenta societate civilă.

Cu alte cuvinte, odată ce sistemul totalitar arată o anumită scleroză, odată ce capacitatea lui represivă se anemiază, societatea își poate recupera demnitatea. Vedem acest lucru petrecându-se în China, acolo unde liderii Partidului Comunist s-au angajat în acțiuni sistematice de a neutraliza orice formă de activism societal, incluzând aici și inițiativele privind autonomia religioasă și culturală.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG