Vladimir Tismăneanu

La sfârșitul domniei lui Nicolae Ceaușescu, acesta era universal recunoscut ca întruchiparea despotismului neo-feudal. Politica sa externă anti-sovietică, precum și politicile liberalizante adoptate între 1965 și 1971, i-au asigurat un anumit nivel de prestigiu intern și internațional. Prima etapă a dictaturii lui Ceaușescu a fost deci caracterizată de legături intense, politice și economice deopotrivă, cu Occidentul, de relaxare ideologică și de efortul de a crea un model românesc de socialism, diferit de tiparul rigid și monolitic susținut de către Leonid Brejnev și adepții săi din celelalte țări ale Pactului de la Varșovia.

După 1971, urmare a unei vizite de stat în China și Coreea de Nord, Ceaușescu a abandonat total toate eforturile reformiste și a decis să redea Partidului Comunist controlul absolut asupra culturii și societății. Era fascinat de maoism și de despotismul oriental al lui Kim Il-sung, însă un motiv și mai important pentru această transformare fusese încrederea lui constantă că Istoria conferise partidului o misiune specială și că diversitatea intelectuală poate duce la dezmembrarea sistemului existent.

Este adevărat, în august 1968, Ceaușescu a condamnat invazia sovietică din Cehoslovacia, dar a făcut-o din motive de autoapărare. N-a fost niciodată de acord cu experimentul cehoslovac al „socialismului cu chip uman”. Opoziția liderului român față de Brejnev își avea rădăcinile în ambiția sa de a acționa ca actor independent în arena internațională și de a exercita un control total asupra supușilor săi. Asemeni lui Gheorghiu-Dej, Enver Hoxha, Kim Il-sung și Mao Zedong, și Nicolae Ceaușescu a detestat tratamentul de sus al Kremlinului. Mai mult, i-a disprețuit pe ceilalți lideri ai Pactului de la Varșovia pentru servilismul față de Moscova și s-a mândrit cu ceea ce credea a fi adevărata lui suveranitate.

Pentru a-și convinge cetățenii asupra patriotismului său autentic, Ceaușescu a minimalizat temele tradiționale internaționaliste marxiste și a îmbrățișat simboluri și valori naționaliste. Mai ales după 1971, presa oficială l-a ridicat în slăvi drept liderul predestinat al națiunii române și a fost fabricat un cult al personalității fără precedent spre a-i legitima puterea. Și cu cât mai personaliste și autoritare erau metodele sale de conducere, cu atât mai puțin înclinat era Ceaușescu să accepte vreo formă de conducere colectivă.

În timpul anilor ’70, Ceaușescu s-a descotorosit de acea facțiune politică pe care se bazase când devenise liderul absolut al partidului. Reprezentanții aparatului de partid au fost înlocuiți cu membri loiali ai familiei imediate și ai celei extinse a dictatorului. Clientelismul și nepotismul au atins apogeul în anii 1980, atunci când Elena Ceaușescu, soția președintelui, a ajuns a doua persoană la conducerea treburilor statului. A fost numită membru în Biroul politic și a prezidat Comisia Centrală a partidului pentru cadre.

Toate numirile importante de personal erau decise de Elena Ceaușescu și de cel mai docil supus al ei, secretarul Comitetului Central Emil Bobu. Între timp, cel mai tânăr fiu al cuplului, Nicu, a devenit membru plin al CC (1982) și membru supleant al CPEx (1984). Soția lui Nicu, aparent impusă de Elena Ceaușescu, Poliana Cristescu, conducea Organizația Pionierilor și era secretar al UTC, ulterior membră plină a CC. Tot Nicu era și bosul partidului la Sibiu. Cunoscut pentru stilul său de viață strident, mezinul familiei Ceaușescu era preparat pentru a-i succeda tatălui.

De partea cealaltă, terifiați de omniprezenta Securitate, românii contemplau neputincioși înfăptuirea scenariului dinastic. Toate instituțiile țării funcționau în acord cu planurile prezidențiale de a păstra puterea în familie. Așa cum o spunea și poetul disident Mircea Dinescu, într-un interviu pentru ziarul francez Liberation din martie 1989, părea că „Dumnezeu uitase de România”...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

A. M. Rosenthal (1922–2006) a fost o figură legendară a jurnalismului american și, pentru o perioadă de șaptesprezece ani, conducătorul cotidianului The New York Times. Este vorba de anii ’70 și ’80, deci de perioada în care ziarul a cunoscut dramatice înnoiri. În timpul său, au apărut noi secțiuni, s-au dezvoltat suplimentele duminicale și ziarul a început să aibă o distribuție națională. Ceea ce a lăsat în urmă A. M. Rosenthal a fost cultul pentru evidența documentară și rezistența în raport cu orice intervenție editorială în ceea ce trebuie să fie informație obiectivă.

El însuși de orientare politică și filosofică mai degrabă conservatoare, a știut să-și păstreze aceste opinii pentru sine și pentru cei apropiați. Ca jurnalist, scopul său suprem a fost să informeze despre ceea ce se întâmplă în America și în lume. De aceea a susținut publicarea faimoaselor documente ale Pentagonului și a criticat erorile legate de războiul din Vietnam. Tocmai pentru că New York Times este privit ca o citadelă liberală (adică, în cazul american, de stânga), misiunea lui Rosenthal de a menține credibilitatea ziarului a fost extrem de dificilă. Și-a asumat-o și, așa cum au spus-o atâția comentatori, a reușit.

Născut în Canada, crescut și educat la New York, Rosenthal a fost un om de o curiozitate intelectuală insațiabilă. Unii l-au privit ca pe un personaj autoritar, chiar despotic, alții l-au venerat ca pe un mentor de o imensă generozitate. Probabil că și unii, și alții au partea lor de dreptate. Într-un număr New York Times din 12 mai 2006, faimosul editorialist Tom Friedman își amintea de capacitatea lui Rosenthal de a depăși tensiunile cu propriii subordonați, ca și de bunăvoința sa naturală în raport cu mai tinerii săi colegi.

A fost printre acei redactori-șef (executive editors) care au suținut deschiderea celui mai important cotidian american către evenimentele externe. Pentru Rosenthal, două oceane nu erau suficient de mari spre a justifica ispita izolaționistă. A fost un conservator internaționalist. Înainte de a face o spectaculoasă carieră administrativă, Rosenthal a fost corespondent la Națiunile Unite, în India, Polonia și Japonia. În 1960, a primit Premiul Pulitzer, cea mai respectată distincție în profesie, pentru reportajele din Polonia, țară de unde fusese expulzat în anul anterior. Cum avea să mărturisească mai târziu, când, după pensionare, a avut propria rubrică la New York Times, perioada petrecută în Europa de Est l-a sensibilizat profund în raport cu orice formă de opresiune.

În stilul său inconfundabil, a scris cu pasiune, simplu și clar, despre viața cotidiană, brutală, dură, chinuitoare din așa-zisele „democrații populare”. A scris despre muncitorii prigoniți și despre intelectualii denunțați de regim pentru tentative de a submina monopolul ideologic al leninismului. Reportajul din 1959, care a dus la expulzarea sa, vorbea despre criticile aduse liderului comunist Władysław Gomułka de către cele mai diverse grupări sociale din Polonia. Ordinul de expulzare era grăitor pentru ceea ce scotea din minți nomenclaturile comuniste: „Ați scris cu profunzime și în detaliu despre situația internă, precum și despre probleme legate de conducerea de partid. Guvernul polonez nu poate tolera asemenea scrutătoare reportaje”. Aceste fraze aveau să fie citate ad litteram de către comitetul care i-a acordat Premiul Pulitzer în primăvara anului viitor. Ceea ce pentru politrucii de la Varșovia era un viciu intolerabil, devenea, din perspectiva gândirii libere, o virtute demnă de prețuire și emulație.

Rosenthal a fost omul care a schimbat în mare măsură stilul cumva scorțos, ostentativ patrician de la New York Times. Printre discipolii săi, merită amintit și un alt editor executiv al ziarului, între 2003–2011, Bill Keller, cel care a scris corespondențe de o remarcabilă finețe analitică de la Moscova, în perioada Gorbaciov.

Meritul lui Rosenthal a fost că a știut să mențină sub control pasiunile ideologice, deopotrivă pe cele personale, precum și pe cele ale colaboratorilor. Mulți au aflat de abia în anii mai recenți care erau preferințele acestui om, pentru care acuratețea informației a reprezentat întotdeauna criteriul succesului jurnalistic.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.