Vladimir Tismăneanu

Nicolae Ceaușescu s-a opus vehement deschiderii economiei românești către piața liberă. Chiar și în cea mai liberală perioadă a sa, a fost un susținător ferm al planificării centralizate și s-a opus propunerilor care ar fi permis dezvoltarea micii proprietăți în zone precum serviciile și turismul. Având o înțelegere primitivă și dogmatică a marxismului, a fost suspicios față de toate inițiativele reformiste din celelalte țări ale Blocului sovietic.

A impus apoi un număr de investiții iraționale, a căror singură funcție era aceea de a satisface propriile-i porniri megalomane. Învestmântat în scornelile mitologice ale sicofanților, prizonier al viziunilor paranoide, președintele s-a înstrăinat gradual de partid. S-a privit în termeni mesianici și a așteptat ca românii să-l trateze ca atare.

Partidul Comunist Român nu mai era demult organismul autonom și exista doar pentru a implementa cele mai extravagante planuri ale lui Ceaușescu. Liderii de partid erau umiliți, iar aparatul era din ce în ce mai deranjat de acest curs catastrofal. Dezvrăjiți și ofensați, birocrații au ajuns în cele din urmă să-l urască pe omul pe care, pentru mult timp, îl adoraseră. Însă Ceaușescu, ostatic al mirajului propagandistic pe care l-a creat el însuși, a ignorat acest pericol. Pe măsură ce partidul era paralizat, singurul sprijin al secretarului general rămânea fidela Securitate. Condusă de generalul Iulian Vlad, un ofițer de profesie fără convingeri ideologice, această instituție ducea la îndeplinire ordinele draconice ale lui Ceaușescu. În același timp, știm acum, șefii poliției secrete erau pe deplin conștienți de perspectiva unei explozii populare. Planurile erau făcute deja pentru o asemenea eventualitate.

În 1989, Ceaușescu a realizat că dacă nu-și intensifică politica represivă, întregul edificiu al ceea ce el numea „societatea socialistă multilateral dezvoltată” se va prăbuși fără glorie. Mișcarea reformistă din URSS și impactul ei asupra celorlalte țări ale blocului l-au agitat și mai tare pe dictatorul român cu a sa clică. În varii ocazii, Ceaușescu a criticat dur perestroika, pe care a numit-o „o deviere de dreapta” în cadrul comunismului global. Pe măsură ce valul reformist contura Europa de Est, Ceaușescu s-a aliat cu partizani neclintiți ai brejnevismului precum Erich Honecker, Todor Jivkov și Miloš Jakeš. S-a ajuns la o „nesfântă” alianță între acești staliniști care înțeleseseră că vânturile schimbării aduse de Gorbaciov îi vor alunga de la putere. Atunci când evenimentele s-au precipitat, Ceaușescu s-a temut pentru soarta sa și pentru șansele acelui regim de a rămâne neafectat de reformă.

Încurajați de politica de glasnost a lui Mihail Gorbaciov, anumiți români au îndrăznit să-l critice public pe Ceaușescu. În martie 1989, șase veterani de partid i se adresau lui acestuia într-o scrisoare deschisă, denunțându-i excesele, politicile economice aberante și degradarea generală a imaginii internaționale a României. Autorii nu erau nicidecum partizanii pluralismului de tip occidental. Doi dintre ei, Gheorghe Apostol și Constantin Pârvulescu, fuseseră secretari generali al PCR, iar cariera lor politică nu trăda nicio propensiune eretică.

Un alt semnatar, Silviu Brucan, era un vechi propagandist de partid care servise și ca ambasador al regimului în Statele Unite și la Națiunile Unite la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Niciuna dintre aceste figuri nu se bucura de sprijin popular, dar erau bine știute în cadrul birocrației de partid și asta era tot ce conta.

Ceaușescu a reacționat furibund la scrisoare și a decis ca autorii să fie plasați în arest la domiciliu. Refuzul lor de a retracta cele scrise a arătat limitele puterii lui Ceaușescu. Tot în 1989, intelectuali proeminenți au început să critice deschis politicile culturale obscurantiste ale regimului. În noiembrie, scriitorul disident Dan Petrescu făcea public un apel împotriva realegerii lui Ceaușescu în funcția de secretar general la cel de-Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

După 1968, Nicolae Ceaușescu a îngăduit și chiar a încurajat mutarea în cartierul Primăverii a unor scriitori aflați în plină ascensiune literară și politică (Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Virgil Teodorescu). Continuau să locuiască acolo relicve staliniste, gen Mihai Beniuc și Valeriu Emil Galan, ilegaliști uitați de lume (Ivanca și Teodor Rudenco, Maria Sârbu, sora „eroinei clasei muncitoare” Elena Pavel, Vanda Nikolski, Tatiana și Iakov Bulan, Sanda Rangheț, Charlotta Gruia, Ronea Gheorghiu, Tamara Mureșan, căsătorită în anii ’50 cu generalul de securitate Ladislau Ady, arestat între timp), generali de securitate la pensie (Vasile Negrea) sau activi (Aristotel Stamatoiu), dar și marele expert în adaptări, Zaharia Stancu (împreună cu întregul său clan de familie). Nu departe de Stancu locuia George Macovescu.

Tot în „cartier” locuiau miniștrii Alexandru Sencovici, Mihai Suder și Constantin Scarlat. Pe strada Pictor Negulici au locuit liderii comuniști greci Apostolos Grozos și Mitsos Partsalidis. După înfrângerea guerilelor comuniste din Grecia, Nikos Zahariadis, secretarul general al PC din Grecia, a locuit pe strada Grădina Bordei (azi Jean Monnet), iar în beciul acelei case a fost anchetat și torturat Kostas Karagheorghis, acuzat de „deviaționism titoist” (lichidat în România de comuniștii greci în colaborare cu PCR și cu Securitatea). Au continuat să locuiască acolo foști agenți sovietici din anturajul lui Dej, între care Serghei Nicolau (Nikonov), fostul șef al Serviciului de Informații al Armatei, căsătorit cu Nina, ani de zile secretara personală a primului secretar. Locuiau exact vizavi de Bodnăraș.

Nu departe stăteau Nicolae Goldberger și Gheorghe Stoica, vechi activiști ai Cominternului. Pe strada Pușkin locuia Clara Cușnir-Mihailovici, membră a PCR de la înființare, specialistă în măsluirea istoriei mișcării comuniste, ani îndelungați directoarea Muzeului de Istorie al acestei formațiuni. Era vecină cu idolul ei, Leonte Răutu, groparul culturii românești. Răutu locuise în anii ’60 pe strada Turgheniev, apoi s-a mutat într-o enormă vilă pe „Kalinin”, clădită pentru el încă din ultimul an al lui Dej, de care, cum se știe, a fost extrem de apropiat.

Lui Alexandru Drăghici i s-a construit o casă imensă, n-a mai apucat să se mute în ea din cauza Plenarei din aprilie 1968, când a fost acuzat, pe bună dreptate, de înscenarea împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu soldată cu execuția acestuia în aprilie 1954. Palatul, situat în imediata vecinătate—pe Bulevardul ex-Kalinin—a reședinței lui Ceaușescu, a fost transformat în casă de oaspeți (ceea ce, din câte știu, continuă să fie și azi).

Pe strada Amiral Bălescu locuia Mihail Florescu, ministrul chimiei (s-a mutat ulterior pe strada Grigore Mora), foarte aproape de „blocul” unde stătea familia Manea (el era șeful de cabinet al lui Ceaușescu). La doi pași, pe strada Pictor Rosenthal, locuia Nestor Ignat (1918–2016), politruc de seamă, redactor-șef adjunct la Lupta de clasă, aplaudat după 1990 drept un artist grafic de mare valoare...

Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stalinist, ca și acela fascist, era unul al fortăreței asediate. În Romania, Cartierul Primăverii a devenit astfel, după 1948, o asemenea fortăreață, cu securiști în civil circulând pe străzile din zonă spre a vedea cine cu cine se întâlnește, cu milițieni plasați în gherete în fața vilelor în care locuiau magnații totalitari cu familiile lor, cu doctori aflați zi și noapte la dispoziția mai-marilor puterii.

După știința mea, în nicio altă țară din Europa de Est cultul lui Jdanov nu a atins proporțiile din România: nu doar bulevardul din inima cartierului nomenclaturii purta numele său, ci și „Școala Superioară de Științe Sociale” de pe lângă CC al PMR.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.