Vladimir Tismăneanu

Între 1965 și 1987, România sub Nicolae Ceaușescu a reprezentat un fascinant exemplu de dictatură personală neo-stalinistă. Partidul Comunist Român, creat în 1921, era forța motrice a țării, dar, în realitate, Ceaușescu și clanul său îl anihilase ca organ de decizie. Predecesorul lui Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, reușise să evite destalinizarea și să păstreze România drept o fortăreață a ortodoxiei comuniste.

Dej a condus statul ca lider al unei oligarhii și a făcut tot posibilul să fie pe placul birocrației de partid. Puterea sub Ceaușescu a fost exercitată de către o minusculă coterie prin mecanismele autoritarismului populist, manipulării simbolice și terorii deschise. Aparatul de partid a fost treptat izolat și, în cele din urmă, emasculat politic. Toate formele de opoziție și disidență au fost tratate ca acte criminale.

Contraponderea la represiunea domestică a fost cursul autonom al lui Nicolae Ceaușescu în politica externă, care i-a asigurat regimului o anumită autoritate în plan internațional. Spre deosebire de alți lideri ai Blocului sovietic, Ceaușescu nu era perceput ca o marionetă a Kremlinului, iar inițiativele sale erau adesea elogiate pentru corectitudine.

Până la începutul anilor 1980, și în special până la începutul perestroikăi în URSS, Ceaușescu și-a folosit „excepționalismul” ca argument în favoarea opțiunilor politice. Degradarea politică de la sfârșitul anilor ’80 și intensificarea presiunilor internaționale asupra României au contribuit la slăbirea puterii lui Ceaușescu. Ritualurile bizantine nu mai puteau ascunde falimentul sistemului stalinist. Românii erau dezgustați de un regim care se baza pe corupție, represiune și sărăcie. În 1989, ei au pornit o rebeliune anticomunistă și au zdrobit întreg edificiul instituțional al socialismului de stat.

Pentru câteva ore în decembrie 1989, a existat un vacuum de putere în România și a părut că trecerea țării la democrație se va petrece ușor. Dar apoi a urmat o contralovitură și violența s-a extins. Birocrația anti-Ceaușescu, mult timp frustrată de capriciile și excentricitățile președintelui, a ieșit în față și a pretins că dirijează lupta cetățenilor împotriva susținătorilor dictatorului. Foștii aparatcici au pretins că sunt revoluționari și mulți români s-au lăsat înșelați. Un nou mit a fost construit de către Frontul Salvării Naționale, mișcarea-umbrelă dominată de zeloți neo-leniniști a căror agendă reală era aceea de a justifica și nu de a înlocui sistemul comunist. Aceștia au preluat frâiele în umbra sângeroaselor confruntări dintre revoluționari și poliția secretă (Securitatea).

Versați în arta conspirațiilor, aparatcicii au orchestrat o colosală înșelătorie și s-au dat drept democrați. FSN a fost o pseudo-formă a momentului revoluționar, o încercare a birocrației asediate de a inventa un nou principiu de legitimitate prin renunțarea la cele mai compromise trăsături ale sistemului.

Așa a fost confiscată o revoluție spontană de către un grup de reformatori comuniști al căror principal merit consta într-o opoziție mai mult sau mai puțin fățișă în raport cu politicile excentrice ale lui Ceaușescu. Atunci când revoluționarii au realizat că au fost trași pe sfoară și că cele mai iubite idealuri le-au fost trădate, România a intrat într-o nouă etapă de tulburări. Viitorul țării a atârnat de rezolvarea conflictului dintre forțele democratice și junta contrarevoluționară neo-comunistă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Nicolae Ceaușescu s-a opus vehement deschiderii economiei românești către piața liberă. Chiar și în cea mai liberală perioadă a sa, a fost un susținător ferm al planificării centralizate și s-a opus propunerilor care ar fi permis dezvoltarea micii proprietăți în zone precum serviciile și turismul. Având o înțelegere primitivă și dogmatică a marxismului, a fost suspicios față de toate inițiativele reformiste din celelalte țări ale Blocului sovietic.

A impus apoi un număr de investiții iraționale, a căror singură funcție era aceea de a satisface propriile-i porniri megalomane. Învestmântat în scornelile mitologice ale sicofanților, prizonier al viziunilor paranoide, președintele s-a înstrăinat gradual de partid. S-a privit în termeni mesianici și a așteptat ca românii să-l trateze ca atare.

Partidul Comunist Român nu mai era demult organismul autonom și exista doar pentru a implementa cele mai extravagante planuri ale lui Ceaușescu. Liderii de partid erau umiliți, iar aparatul era din ce în ce mai deranjat de acest curs catastrofal. Dezvrăjiți și ofensați, birocrații au ajuns în cele din urmă să-l urască pe omul pe care, pentru mult timp, îl adoraseră. Însă Ceaușescu, ostatic al mirajului propagandistic pe care l-a creat el însuși, a ignorat acest pericol. Pe măsură ce partidul era paralizat, singurul sprijin al secretarului general rămânea fidela Securitate. Condusă de generalul Iulian Vlad, un ofițer de profesie fără convingeri ideologice, această instituție ducea la îndeplinire ordinele draconice ale lui Ceaușescu. În același timp, știm acum, șefii poliției secrete erau pe deplin conștienți de perspectiva unei explozii populare. Planurile erau făcute deja pentru o asemenea eventualitate.

În 1989, Ceaușescu a realizat că dacă nu-și intensifică politica represivă, întregul edificiu al ceea ce el numea „societatea socialistă multilateral dezvoltată” se va prăbuși fără glorie. Mișcarea reformistă din URSS și impactul ei asupra celorlalte țări ale blocului l-au agitat și mai tare pe dictatorul român cu a sa clică. În varii ocazii, Ceaușescu a criticat dur perestroika, pe care a numit-o „o deviere de dreapta” în cadrul comunismului global. Pe măsură ce valul reformist contura Europa de Est, Ceaușescu s-a aliat cu partizani neclintiți ai brejnevismului precum Erich Honecker, Todor Jivkov și Miloš Jakeš. S-a ajuns la o „nesfântă” alianță între acești staliniști care înțeleseseră că vânturile schimbării aduse de Gorbaciov îi vor alunga de la putere. Atunci când evenimentele s-au precipitat, Ceaușescu s-a temut pentru soarta sa și pentru șansele acelui regim de a rămâne neafectat de reformă.

Încurajați de politica de glasnost a lui Mihail Gorbaciov, anumiți români au îndrăznit să-l critice public pe Ceaușescu. În martie 1989, șase veterani de partid i se adresau lui acestuia într-o scrisoare deschisă, denunțându-i excesele, politicile economice aberante și degradarea generală a imaginii internaționale a României. Autorii nu erau nicidecum partizanii pluralismului de tip occidental. Doi dintre ei, Gheorghe Apostol și Constantin Pârvulescu, fuseseră secretari generali al PCR, iar cariera lor politică nu trăda nicio propensiune eretică.

Un alt semnatar, Silviu Brucan, era un vechi propagandist de partid care servise și ca ambasador al regimului în Statele Unite și la Națiunile Unite la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. Niciuna dintre aceste figuri nu se bucura de sprijin popular, dar erau bine știute în cadrul birocrației de partid și asta era tot ce conta.

Ceaușescu a reacționat furibund la scrisoare și a decis ca autorii să fie plasați în arest la domiciliu. Refuzul lor de a retracta cele scrise a arătat limitele puterii lui Ceaușescu. Tot în 1989, intelectuali proeminenți au început să critice deschis politicile culturale obscurantiste ale regimului. În noiembrie, scriitorul disident Dan Petrescu făcea public un apel împotriva realegerii lui Ceaușescu în funcția de secretar general la cel de-Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.