Vladimir Tismăneanu

A. M. Rosenthal (1922–2006) a fost o figură legendară a jurnalismului american și, pentru o perioadă de șaptesprezece ani, conducătorul cotidianului The New York Times. Este vorba de anii ’70 și ’80, deci de perioada în care ziarul a cunoscut dramatice înnoiri. În timpul său, au apărut noi secțiuni, s-au dezvoltat suplimentele duminicale și ziarul a început să aibă o distribuție națională. Ceea ce a lăsat în urmă A. M. Rosenthal a fost cultul pentru evidența documentară și rezistența în raport cu orice intervenție editorială în ceea ce trebuie să fie informație obiectivă.

El însuși de orientare politică și filosofică mai degrabă conservatoare, a știut să-și păstreze aceste opinii pentru sine și pentru cei apropiați. Ca jurnalist, scopul său suprem a fost să informeze despre ceea ce se întâmplă în America și în lume. De aceea a susținut publicarea faimoaselor documente ale Pentagonului și a criticat erorile legate de războiul din Vietnam. Tocmai pentru că New York Times este privit ca o citadelă liberală (adică, în cazul american, de stânga), misiunea lui Rosenthal de a menține credibilitatea ziarului a fost extrem de dificilă. Și-a asumat-o și, așa cum au spus-o atâția comentatori, a reușit.

Născut în Canada, crescut și educat la New York, Rosenthal a fost un om de o curiozitate intelectuală insațiabilă. Unii l-au privit ca pe un personaj autoritar, chiar despotic, alții l-au venerat ca pe un mentor de o imensă generozitate. Probabil că și unii, și alții au partea lor de dreptate. Într-un număr New York Times din 12 mai 2006, faimosul editorialist Tom Friedman își amintea de capacitatea lui Rosenthal de a depăși tensiunile cu propriii subordonați, ca și de bunăvoința sa naturală în raport cu mai tinerii săi colegi.

A fost printre acei redactori-șef (executive editors) care au suținut deschiderea celui mai important cotidian american către evenimentele externe. Pentru Rosenthal, două oceane nu erau suficient de mari spre a justifica ispita izolaționistă. A fost un conservator internaționalist. Înainte de a face o spectaculoasă carieră administrativă, Rosenthal a fost corespondent la Națiunile Unite, în India, Polonia și Japonia. În 1960, a primit Premiul Pulitzer, cea mai respectată distincție în profesie, pentru reportajele din Polonia, țară de unde fusese expulzat în anul anterior. Cum avea să mărturisească mai târziu, când, după pensionare, a avut propria rubrică la New York Times, perioada petrecută în Europa de Est l-a sensibilizat profund în raport cu orice formă de opresiune.

În stilul său inconfundabil, a scris cu pasiune, simplu și clar, despre viața cotidiană, brutală, dură, chinuitoare din așa-zisele „democrații populare”. A scris despre muncitorii prigoniți și despre intelectualii denunțați de regim pentru tentative de a submina monopolul ideologic al leninismului. Reportajul din 1959, care a dus la expulzarea sa, vorbea despre criticile aduse liderului comunist Władysław Gomułka de către cele mai diverse grupări sociale din Polonia. Ordinul de expulzare era grăitor pentru ceea ce scotea din minți nomenclaturile comuniste: „Ați scris cu profunzime și în detaliu despre situația internă, precum și despre probleme legate de conducerea de partid. Guvernul polonez nu poate tolera asemenea scrutătoare reportaje”. Aceste fraze aveau să fie citate ad litteram de către comitetul care i-a acordat Premiul Pulitzer în primăvara anului viitor. Ceea ce pentru politrucii de la Varșovia era un viciu intolerabil, devenea, din perspectiva gândirii libere, o virtute demnă de prețuire și emulație.

Rosenthal a fost omul care a schimbat în mare măsură stilul cumva scorțos, ostentativ patrician de la New York Times. Printre discipolii săi, merită amintit și un alt editor executiv al ziarului, între 2003–2011, Bill Keller, cel care a scris corespondențe de o remarcabilă finețe analitică de la Moscova, în perioada Gorbaciov.

Meritul lui Rosenthal a fost că a știut să mențină sub control pasiunile ideologice, deopotrivă pe cele personale, precum și pe cele ale colaboratorilor. Mulți au aflat de abia în anii mai recenți care erau preferințele acestui om, pentru care acuratețea informației a reprezentat întotdeauna criteriul succesului jurnalistic.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

O Românie în care s-ar fi introdus o lege a lustrației ar fi fost una mult mai curată din punct de vedere moral și psihologic. Foștii nomenclaturiști (din Partidul Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania​ etc.), grupați în Frontul Salvării Naționale, au făcut tot posibilul pentru a împiedica un proces care ar fi demolat structurile național-securiste.

La apariția ei, Proclamația de la Timișoara, adevărata Cartă a Revoluției Române, a fost atacată cu furie de mașina propagandistică dirijată de Ion Iliescu și de Petre Roman. S-au conceput cele mai excentrice scenarii privind riscurile unor „vânători de vrăjitoare”, încercându-se să se inoculeze în populație o stare de teamă în raport cu ceea ce era de fapt—un act de asanare politică și morală.

Opoziția, în raport cu lustrația, a venit, la începutul anilor ’90, din acele cercuri care se simțeau direct vizate: foștii activiști comuniști (plătiți, deci membri ai nomenclaturii instituționalizate), foștii propagandiști oficiali (sicofanții de serviciu gen C.V. Tudor, M. Ungheanu, Adrian Păunescu și alți protocroniști agresivi, dar și foști directori de reviste politice și funcționari ai unor instituții ale îndoctrinării comuniste de tipul școlii de partid, așa-zisa Academie „Ștefan Gheorghiu”), foștii securiști, dar și foștii membri ai aparatului de „educație politică” din armată.

Așa s-au născut în acei ani publicații precum Totuși iubirea și România Mare, în care au fost atacați și ponegriți toți cei care se opuseseră comunismului și luptau pentru democrație. În paginile lor au apărut cele mai îndârjite atacuri la adresa victimelor comunismului și a promotorilor democrației. De la Corneliu Coposu la Doina Cornea, de la Mircea Dinescu la Andrei Pleșu, de la Paul Goma la Gabriel Andreescu, tradiția luptei anti-totalitare a fost pângărită în chip sistematic.

Adaug faptul că multe dintre acele campanii au fost desfășurate în publicațiile oficiale ale FSN, înainte de toate în ziarele Azi și Dimineața. După știința mea, în nicio altă țară din Europa de Est nu s-a petrecut acest fenomen al regrupării fățișe a nomenclaturii și a ofensivei virulente împotriva partizanilor societății deschise. Noțiunea însăși de societate civilă le-a provocat frisoane neo-nomenclaturiștilor din FSN (apoi din Partidul Democrației Sociale din România, iar astăzi din Partidul Social Democrat). Educați în spirit leninist, Ion Iliescu și susținătorii săi au nutrit întotdeauna o neîncredere dublată de ostilitate în raport cu mișcările spontane de la bază, cu ceea ce tradiția disidenței numește viața independentă a societății.

Autoritarismul și cultul ierarhiei (al organizației) fac parte din structura mentală a bolșevismului. Suprimarea nucleelor autonome ale societății a fost o trăsătură permanentă a despotismului leninist. După 1996, unii dintre acești foști activiști au acceptat jocul democratic, dar nu au renunțat la mentalitățile conspiraționiste. Lustrația ar fi făcut posibilă ieșirea lor, fie și temporar, din joc. Să ne gândim la faimosul Octav Cozmâncă, odinioară mâna dreaptă a lui Nicu Ceaușescu, apoi aghiotant al Elenei Ceaușescu. Absența lustrației s-a tradus în noua ascensiune politică a acestuia. Nu știu ca, măcar o singură dată, Cozmâncă să fi spus că-i pare rău pentru rolul său în sistemul totalitar comunist.

Evident, diferiți ca formulă intelectuală, între Cozmâncă și Adrian Năstase au existat afinități legate de trecutul comunist. Pentru fostul premier pesedist, răscolirea trecutului era și rămâne o operațiune inutilă, expresia dorinței de vendetă a câtorva pătimași ai unei justiții politice pe care o disprețuiește. Este important, așadar, să înțelegem că nu ne putem despărți de trecut fără a ni-l asuma, oricât de dificilă s-ar dovedi această încercare de exorcizare a demonilor totalitari. Corupția postcomunistă își află fără îndoială rădăcinile în cinismul, clientelismul și corupția universalizată a comunismului...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.