Vladimir Tismăneanu

„Un declasat!, „Un lumpen!”, „Un dezaxat!” - așa se exprimau foștii săi camarazi din clandestinitatea comunistă și din Rezistența franceză despre cel care, la începutul anilor ’50, fusese flagelul realismului socialist, portdrapel al pretențiilor internaționaliste ale PMR, văduv al celebrei militante Olga Bancic, - decapitată de naziști la Stuttgart în 1944 -, după ce, în primăvara anului 1956, acesta îndrăznise să spună la o ședință a activului de partid din raionul „I. V. Stalin”, ținută la sala Floreasca, ceea ce mulți gândeau și nimeni nu avea curajul să o spună. Intelectualul comunist Alexandru Jar (sau Solomon Iacob, adresat familiar ca „Pașchela”, născut în anul 1911 și decedat în 1988) a făcut-o în prezența liderilor partidului, inclusiv a primului secretar al CC al PMR. Era la doar câteva săptămâni după ce, în ședința închisă a Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Sergheievici Hrușciov rostise Raportul Secret, dinamitardul document care a făcut să explodeze nu doar mitul lui Stalin, ci și mitul unității monolitice a comunismului mondial. Se intrase în era centrifugă, a ceea ce liderul comunist italian Palmiro Togliatti a numit „policentrism”.

Jar fusese unul dintre intimii lui Gheorghiu-Dej, era adeseori invitat seara la agapele organizate la reședința acestuia de pe Bulevardul „I. V. Stalin” (clădirea renovată este astăzi sediul PNL) ori la Ștrandul CC-ului. Bun povestitor, îl amuza pe hiper-vicleanul domnitor de partid și de stat. Era printre foarte puținii care nu se temeau de Iosif Chișinevschi, de Leonte Răutu ori de satrapul literar Mihai Beniuc. Avea propriul pedigriu revoluționar, mult mai impresionant decât al instructorilor secției de propagandă. Urmărea presa din țările socialiste, era la curent cu ceea ce s-a numit dezghețul post-stalinist. A spus lucruri iconoclaste într-un interviu luat de Mihail Petroveanu și apărut în Gazeta Literară.

Se imagina probabil un Adam Ważyk al României. În fond, și poetul polonez fusese un stalinist înflăcărat, ceea ce nu l-a împiedicat să publice, în 1955, Poemul pentru adulți, unul dintre cele mai influente și impresionante texte ale literaturii trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic”. În anii de maxim dogmatism, Jar fusese, alături de Petru Dumitriu, mesagerul celei mai virulente forme de realism socialist. Primul fusese însărcinat cu glorificarea Canalului (Drum fără pulbere), cel de-al doilea, cu producția de literatură apologetică menită să fortifice mitul genialului conducător proletar (Gheorghiu-Dej). Este de notat că în acea perioadă Petru Dumitriu s-a abținut de la orice aluzie contestatară, iar în anii care au precedat „defecțiunea” sa pregătea un volum intitulat „Biografii contemporane” în care doar talentul său real îl diferenția de servilismul abject al între timp mazilitului Jar…

Dar Jar s-a înșelat: Gheorghiu-Dej nu era Bolesław Bierut, a cărui auto-încredere fusese dramatic șubrezită de Noul Curs. PMR nu era Partidul Muncitoresc Unit Polonez, nu exista la vârf un grup măcar vag reformator. În aprilie 1954, deci la un an și o lună de la moartea genialissimului generalissim, Biroul Politic al PMR votase în unanimitate pentru executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. În România nu exista un Władysław Gomułka ori un Imre Nagy. Miron Constantinescu însuși, ulterior rivalul lui Dej, votase și el pentru lichidarea celui mai talentat dintre intelectualii comuniști români. Despre Miron Constantinescu a publicat o remarcabilă biografie istoricul Ștefan Bosomitu.

În anii stalinismului dezlănțuit, Jar fusese un stalinist din categoria pură și dură, fără ezitări, exaltat, vehement și agresiv. Cărțile sale erau simpliste, teziste, monotone și monocorde. Dar avea un statut special, era ilegalistul paradigmatic, venea din subteranele ilegalității și din penumbra Rezistenței franceze. Așa cum menționa el însuși în numeroasele autobiografii scrise în anii ’50 și ’60, aflate în dosarul de partid de la Arhivele Naționale (Fond 53), ajunsese la Paris în noiembrie 1937, trimis de PCdR pentru a scrie un roman intitulat Grivița (tot la Paris a făcut parte din grupul care se ocupa de logistica plecărilor spre Brigăzile Internaționale din Spania). Cartea n-a mai apărut, dar, în mod cert, acest angajament al lui Jar a contat imens în relația cu Gheorghiu-Dej, care îl vedea pe Alexandru drept unul dintre mitografii săi favoriți. De aici și frustrarea dictatorului când a aflat că, în conversații private purtate după moartea lui Stalin, omul său de maximă încredere se transformase într-un „clevetitor”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pe 6 martie 1953, la ora 3 dimineața, după ce se transmisese muzică solemnă vreme de câteva ceasuri, vocea gravă a celui mai cunoscut crainic al postului de radio Moscova, Iuri Levitan, dădea citire unui comunicat din partea CC al PCUS, a Consiliului de Miniștri și a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, anunțând că a încetat să bată, în ziua precedentă, la ora 9 și 50 de minute seara, inima lui Iosif Vissarionovici Stalin, secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri, „colaboratorul și discipolul cel mai apropiat al genialei opere a lui Lenin, înțeleptul conducător și învățător al Partidului Comunist și al poporului sovietic”. Cum avea să observe cunoscutul jurnalist Victor Zorza în The Guardian, știrea făcuse de-acum înconjurul lumii prin agențiile de presă, dar cetățenii URSS și ai Blocului Sovietic nu aflaseră încă. Radiourile vestice erau bruiate 24 de ore din 24. Informațiile erau draconic controlate. Și, desigur, ca într-un carusel al coincidențelor bizare, toate se petreceau cu doar câteva zile înainte de „aniversarea” a 30 de ani de la atacul cerebral care-l privase pe Lenin, în 1923, de darul vorbirii…

Odată anunțată moartea celui pe care, într-o carte scrisă împreună cu Marius Stan l-am numit „genialissimul generalissim” (Dosar Stalin, Curtea Veche, 2014), se încheia o eră și începea o alta. Nimeni nu putea anticipa cum va fi viața după Stalin, dar era clar că nu va mai fi ca pe vremea acestuia. Ar fi fost greu de închipuit atunci că, în doar câteva săptămâni, va demara vaga liberalizare internă, inițiată, culmea ironiei, de mareșalul URSS, ministrul de Interne și șeful poliției secrete, Lavrenti Pavolovici Beria. Discursurile rostite la ceremonia din Piața Roșie erau exerciții apologetice fără suflu, se repetau ritualic, de către Beria, Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov, precum pe o placă de gramofon utilizată până la refuz, toate lozincile cultului deșănțat al răposatului „părinte al popoarelor” — în fapt, alături de Adolf Hitler, cel mai înfiorător criminal din istoria omenirii. Singurul în a cărui voce s-a simțit o profundă tristețe, singurul care avea lacrimi în ochi era Viaceslav Mihailovici Molotov. La acel ceas, fosta sa soție, Polina Semionovna Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla în deportare, acuzată de „naționalism sionist”. A revenit curând la Moscova, s-au recăsătorit și au rămas fideli până la moarte mitului lui Stalin. Nepotul de fiică al lui Molotov și al Polinei, Viaceslav Nikonov este comentator politic și un apropiat al lui Putin.

Au sosit să participe la „marele doliu” liderii „democrațiilor populare”, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, șefii partidelor comuniste din întreaga lume. La ONU, la propunerea Franței, se păstra un moment de reculegere în memoria celui dispărut. Se organizau ceremonii-mamut în toate statele sovietizate, de la Beijing și Hanoi, la Praga și București. Steagurile URSS și RPR erau atârnate în bernă la Ateneul Român, în toate instituțiile din țară, inclusiv școli, grădinițe și chiar creșe. Micii „Stalini” ai Europei de Est rămăseseră orfani…

Începea să se configureze ascensiunea fulgerătoare a lui Nikita Sergheievici Hrușciov. Lunarul Novîi Mir publica nuvela lui Ilia Ehrenburg, Dezghețul, a cărei titlu avea să simbolizeze deschiderea post-Stalin. În iunie, Beria era demascat ca „spion”, „trădător”, „dușman al poporului”, și avea să fie executat în septembrie. Tandemul Hrușciov-Malenkov anunța, în stilul esopic al limbii de lemn comuniste, revenirea la „conducerea colectivă” și la „normele leniniste ale vieții de partid”. În iunie, muncitorii din construcții din Berlinul de Est organizau prima insurecție anti-totalitară din Blocul Sovietic, înecată în sânge de intervenția sovietică și de trupele de securitate ale regimului Ulbricht. La Budapesta, încurajat de Malenkov, Imre Nagy declanșa „Noul Curs”, denumirea unei politici de relaxare economică și culturală. Numele lui Stalin era pomenit tot mai rar în paginile Pravdei. În 1955, se reluau relațiile cu Iugoslavia, iar Hrușciov accepta să călătorească la Belgrad, trăind acel moment ca pe un drum la Canossa. În februarie 1956, în sesiunea închisă a celui de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a dat o lovitură mortală mitului lui Stalin. „Raportul Secret” a fost unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX, a deschis calea spre redeșteptarea spiritului critic și sfidarea efectelor dezastruoase ale spiritului revoluționar bolșevic.

Decesul dictatorilor totalitari este diferit în multe feluri, de la un caz la altul, și survine pe un fond politic extrem de relevant pentru orice analiză serioasă asupra acestui „ritual de trecere”. Dacă moartea lui Lenin a fost marcată de dorința puternică a succesorilor de a se instala într-o continuitate a politicii răposatului, ca imitatori și discipoli direcți, moartea lui Stalin a arătat, încă din prima zi a puternicei vești, că tot ce au dorit succesorii a fost să se disocieze de moștenirea sa. Deci, a existat o diferență marcantă în termenii popularității la decesul celor doi lideri, o diferență de estimare imediată a carierei lor politice. Și asta, trebuie să o spun, în condițiile în care, așa cum am mai scris și cu alte ocazii, stalinismul a fost privit, pe de o parte, ca o extensie logică a leninismului, pe de altă parte, ca o trădare a acestuia. O dilemă logică și interpretativă cu care istoricii s-au confruntat în multele decenii care au urmat...