Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Tina Modotti (1896–1942) a fost o mare fotografă și, după 1930, agentă secretă a Cominternului, una din cele mai enigmatice personaje din rețeaua globală revoluționară a Kremlinului. Născută pe 16 august 1896 la Udine, în Italia, Tina a murit în circumstanțe ciudate pe 6 ianuarie 1942, în Mexico City.

Am citit Tinissima, biografia ficționalizată, sau, mai degrabă, romanul inspirat din realitate al scriitoarei mexicane Elena Poniatowska („Prințesa Roșie”). Habar nu aveam că misiunile Tinei au inclus călătorii clandestine în Cehoslovacia și România. Tot ea a fost marea dragoste a lui Vittorio Vidali (1900–1983). Vidali era un comunist fanatic, unul din cei mai neînduplecați organizatori și făptuitori ai „operațiunilor speciale”. A avut multe pseudonime, dar este amintit mai ales cu cel de „Carlos Contreras”. Ca să-și documenteze cartea, Poniatowska petrecuse o săptămână întreagă la Trieste intervievându-l pe Vidali. Italianul a murit la începutul anilor ’80 ducând cu el în mormânt nenumărate povești tenebroase.

Italianul a murit la începutul anilor ’80 ducând cu el în mormânt nenumărate povești tenebroase...


Instructorul Comintern al Tinei fusese vechea bolșevică Elena Stasova (1873–1966), care a avut încredere în ea și a protejat-o în timpul anilor petrecuți la Moscova. Există o fotografie faimoasă cu Stasova și Lenin. Tina devenise agent sub acoperire. Minunata fotografă a anilor 1920 aproape că-și abandonase vocația reală în favoarea revoluției planetare a lui Stalin. Apoi a izbucnit Războiul Civil Spaniol și Tina a redescoperit chemarea fraternității. Salvarea Republicii însemna propria ei salvare. A fost activă în Ajutorul Roșu, a lucrat pentru un spital din Madrid, a avut scurte întâlniri cu Vidali și a renunțat practic la viața ei privată.

A fost extrem de activă în organizarea Congresului de la Valencia dedicat scriitorilor anti-fasciști, a socializat cu Rafael Alberti (1902–1999), María Teresa León (1903–1988), Mihail Kolțov (1898–1940), Alexei Tolstoi (1883–1945), Ilia Ehrenburg (1891–1967), André Malraux (1901–1976), Louis Aragon (1897–1982), Pablo Neruda (1904–1973) sau Ludwig Renn (1889–1979). Tina a întâlnit-o pe „La Pasionaria” (Dolores Ibárruri, 1895–1989), precum și pe alți lideri comuniști. Nu știau niciunii despre pedigriul artistic al lui Modotti. Pozele ei mexicane au fost unele din cele mai inovative din istoria fotografiei...


Tot Tina Modotti era prietenă cu fotografa Gerda Taro (1910–1937) și a fost șocată când a aflat despre moartea Gerdei pe frontul spaniol. Ceea ce a urmat au fost acele lagăre franceze (Argelès, Gurs, etc.), locuri descrise de Arthur Koestler în Scum of the Earth, unde refugiații din Spania trăiau în condiții oribile, dezolante, înfometați și agitați, ajungând să mănânce pur și simplu nisip. Mama mea a ajuns și ea într-unul din acele lagăre, la Gurs. Peste o sută de mii de refugiați aveau să primească cetățenie mexicană. Tina și Vittorio s-au ocupat de asigurarea transportului. Tot ea a încercat să-l ajute pe marele poet modernist spaniol Antonio Machado (1875– 1939), care găsise adăpost în satul francez Collioure, unde și avea să moară. Tina a fost apropiată și de Constancia de la Mora (1906–1950), propagandista de frunte a guvernului republican, dar și de Ignacio Hidalgo de Cisneros (1896–1966), liderul forțelor aeriene loialiste. Cisneros a murit și a fost îngropat în România, la București.

Înfrângerea Spaniei republicane era înfrângerea ei personală...

Când a ajuns în Mexico City, Tina era numai piele și os, într-o stare fizică deplorabilă. Vechii prieteni aproape că nu au recunoscut-o pe cândva flamboaianta femeie. Pactul nazisto-sovietic o zdruncinase din temelii. Aceasta fusese limita—cineva ar putea spune—devoțiunii ei oarbe. Și chiar dacă Vidali i-a cerut să-și înăbușe dubiile, Tina Modotti n-a mai fost aceeași. Înfrângerea Spaniei republicane era înfrângerea ei personală. A murit pe bancheta din spate a unui taxi, aparent în urma unui atac de cord. Chiar și așa, până în zilele noastre, mulți suspectează că ar fi fost vorba de o crimă.

Cântăreața Madonna a sprijinit financiar, în anii 1990, expoziția fotografiilor mexicane ale Tinei Modotti la Philadelphia Museum of Art. Megastarul chiar se gândise s-o joace pe Tina într-un film biografic. Un deznodământ cu adevărat postmodern al unei vieți turbulente și fascinante din secolul pasiunilor revoluționare moderne...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Când examinăm comunismul în genere și pe cel din România, în particular, este dezirabil să lăsăm prejudecățile de-o parte și să înțelegem că vorbim despre o poveste serioasă, o tragedie istorică ale cărei consecințe sunt departe de a fi dispărut. Niciodată o societate, asemeni unui individ, nu poate funcționa normal în absența asumării trecutului. O citez pe gânditoarea politică germană Gesine Schwan (76 de ani) care a vorbit despre forța distructivă a tăcerii. Viitorul există în trecut, iar fără a administra acest trecut, devenim, spre a-l cita pe René Char, citat la rându-i de Hannah Arendt, moștenitori fără un testament.

Cum putem ignora marile manipulări ale propagandei comuniste?

Se poate dialoga cu nostalgicii, să spunem, ai Cenaclului „Flacăra”? Poate am fost prea sever când am vorbit despre spălarea creierului prin spectacolele păuneșciene, dar nu văd cum un om onest poate ignora funcțiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice și muzicale. Cum putem ignora marile manipulări ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul „Flacăra” trăia prin atmosfera de ritual cultic. Păunescu a semănat cu un Evtușenko, dar a făcut pactul cu sistemul, s-a lăsat utilizat, cu aparența sa non-conformistă, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, așadar, important să explorăm metamorfozele tiranofiliei în secolul XX. Urcușul lui Păunescu a fost enorm, la fel și degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizării unor intelectuali influenți.


Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocrație. Unii spun că Adrian Păunescu îi proteja pe artiștii care puteau să participe la acele spectacole. Răspund, citându-l pe Mihail Sebastian, care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea că există proximități care angajează. A sta lângă Păunescu în faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculantă. A fi președintele Uniunii Scriitorilor în ultima fază a dictaturii era o abdicare ignobilă. Raportul Final este un probatoriu, cărțile mele (și nu doar ele, mă grăbesc să adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare într-un asemenea gest simbolic. Concesiile lui Păunescu nu au fost cele ale unui trepăduș minabil, precum Nicolae Dan Fruntelată. Ele au fost imense, pe măsura talentului său trădat.

Discutăm despre natura profundă a terorii comuniste. De ce uităm intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzație la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzației de durere. Istoricul Florin Țurcanu vorbea despre exorcismul prin cunoaștere.

Discutăm despre natura profundă a terorii comuniste. De ce uităm intensitatea terorii?

Deci, pe lângă justiția politică, purificarea are loc și prin cunoaștere. O istorie a totalitarismului cere și înțelegerea colaboraționismelor. De aceea este nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen susține pe bună dreptate că tocmai eșecul condamnării PCUS explică ascensiunea regimului Putin. Dacă vrem despărțirea de logocrația comunistă, trebuie să demistificăm teocrația comunistă, logosul său, teologia sa politică. Ce mesaj se poate oferi celor care cred că simplul fapt că au trăit sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toți cei care au făcut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnată, a definit, pentru mulți oameni, cadrele lor existențiale.

Prăbușirea comunismului în urmă cu 30 de ani a fost pentru mulți oameni o ieșire din ceea ce părea etern. De aici și criza axiologică, vidul valoric care a urmat. Raportul Final a pus sub semnul întrebării, în chip documentat, paradigma ceaușistă a istoriei naționale. Dar discuția trebuie purtată în parametrii civilității. Se poate face o tipologie a reacțiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stângiști? De ce reacționează alergic stânga contemporană la evidențierea similitudinilor dintre comunism și fascism? De ce se minimalizează faptul că NSDAP, partidul nazist, era unul care își menținea în nume cuvântul „socialist”? Sunt toate teme de o fierbinte actualitate care necesită un dialog permanent și dezinhibat.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG