Propun aici o deconstrucție a felului în care apare marxismul în urma convulsivului secol XX: un milenarism fără orizont și adesea abstrus, având puțin de-a face cu realitatea și provocările civilizației industriale, și incapabil să ofere ca remedii pentru suferința umană altceva decât sloganuri golite de sens și dogme osificate.
Ca „opiu al intelectualilor”, marxismul este aproape uitat. Acest amurg este, cel puțin prin implicațiile sale, un grandios fin de partie: am fost martorii agoniei finale a unei tentative fără speranță de a depăși limitele naturii umane prin imaginarea unei rupturi totale în lanțul acelor adesea ciudate și inexplicabile evenimente care din lipsa unui termen mai potrivit au fost numite „istorie”.
Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă sfârșitul unei îndelungi năzuințe spre inginerie socială. Hybrisul istoric nu a dispărut; anxietăți și malaise există și în prezent și pot conduce spre noi patimi: „Ideologia comunistă pare să fie într-o stare de rigor mortis iar regimurile care încă o utilizează sunt atât de respingătoare încât învierea ei poate părea imposibilă. Dar să nu ne grăbim cu o asemenea profeție (sau anti-profeție). Condițiile sociale care au hrănit și s-au folosit de această ideologie pot încă să renască; poate că—cine știe?—virusul este latent, așteptând următoarea ocazie. Visurile despre societatea perfectă aparțin inventarului trainic al civilizației noastre” (Kołakowski, Principalele curente).
Tema culpabilității marxismului nu a scăzut în importanță ca urmare a căderii Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o chestiune esențială a înțelegerii moderne, istorice, de sine, în special în Europa de Est și fosta Uniune Sovietică, pentru că în prezent—la peste treizeci de ani de la revoluțiile din 1989—moștenirile leniniste rezistă și există forțe, deopotrivă în Est și Vest, care susțin că tragedia comunistă a fost fundamental exogenă promisiunilor generoase ale marxismului umanist.
Fostul gânditor disident român, Andrei Pleșu, a răspuns caustic la această viziune idealizată a moștenirilor marxiste din regiune, insistând că pentru locuitorii fostului Bloc sovietic, acestea nu sunt speculații abstracte, ci fapte tragice de viață. În toate fostele țări comuniste, extrema stângă și extrema dreaptă tind să împărtășească animozități, idiosincrasii, nevroze și fobii. Ce unește aceste două tendințe este faptul că ambele sunt „extreme”: ele disprețuiesc „gri-ul” democrației liberale și detestă „mediocritatea filistină” a existenței burgheze.
Ostilitatea neo-romantică față de provocările unei economii globalizate generează noi mitologii salvaționiste, incluzând proiecte utopice despre reveriile agrariene și cultul pentru comunitatea völkisch, pură, arhaică, imaculată. Discipoli ai lui Marx și Lenin strâng rândurile în compania admiratorilor frenetici ai lui Carl Schmitt și Julius Evola, filosoful mistic fascist italian (am analizat, de altfel, aceste tendințe și în cartea mea, Fantasmele salvării; ele au rămas nesuferit de actuale).
Unul din principalele efecte ale deradicalizării marxiste în Europa Centrală și de Est a fost nevoia de a redefini relațiile dintre intelighenția occidentală și tradiția liberală, incluzând moștenirile umanismului vestic. Epoca post-marxistă, adică postideologică, a permis reconsiderarea responsabilităților politice și morale ale intelectualilor, incluzând refuzul de a se lăsa în voia mult-prețuitelor fantasme de repudiere a status quo-ului liberal-democratic.
Soarta marxismului în Europa de Est evidențiază rolul trezirii, apostaziei și metanoiei: exact marxiștii deziluzionați au fost cei care au contribuit decisiv la erodarea sistemelor ideocratic-partocratice. Așa cum am subliniat și în alte ocazii, revizionismul marxist a reprezentat o forță corozivă majoră în procesul de dizolvare a hybrisului ideologic leninist. Punând în antiteză pretenția oficială cu realitățile abisale și oferind conceptul de alienare drept cheie interpretativă pentru înțelegerea autoritarismului birocratic, revizioniștii au oferit discursuri alternative ale emancipării. Însuși faptul că aparținuseră „familiei” comuniste a făcut critica lor să fie profund explozivă și exasperant de incomodă pentru nomenclaturi.
Destinul revizionismului est-european (spre exemplu, Școala de la Budapesta, de la bătrânul Lukács, la Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus, Mihály Vajda, János Kis, György Bence, experiențele unor Jacek Kuroń, Krzysztof Pomian, Leszek Kołakowski și Zygmunt Bauman, și impactul lui Ernst Bloch asupra revizioniștilor Germaniei de Est) ilustrează o tradiție nobilă a demnității morale, recuperarea conceptului de alienare din ghearele Molohului totalitar și o fenomenologie a onoarei și rezistenței care a jucat un rol crucial în constituirea mișcărilor disidente și decesul sistemelor socialiste de stat.
Abordările lor s-au unit cu post-marxismul anti-autoritar occidental (spre exemplu, Carlo Rosselli, Norberto Bobbio, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Edgar Morin și Jean-François Lyotard), fapt ilustrat de încercările de a redescoperi imaginația socială și noi orizonturi pentru practica emancipativă, dincolo de ideologiile osificate și rigide ale trecutului. Prin urmare, post-marxismul a însemnat lepădarea de viziunile apocaliptice ale catharsisului revoluționar, acceptarea noilor provocări în era comunicațiilor globale, internetului și a noilor mișcări sociale, și o îngrijorare larg răspândită privind sporirea inegalităților.
Post-marxismul a recunoscut persistența agendei socialiste tradiționale, dar a admis estomparea formelor redemptive ale radicalismului politic. Post-marxismul s-a găsit pus în fața necesității de a admite următorul fapt indiscutabil: „marxismul ca doctrină nu poate fi separat de istoria sistemelor și mișcărilor politice pe care le-a călăuzit” (Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, 133).