Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Este de presupus că, la ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901–1965) pregătea în ultimul său an de viață drept Congresul al IV-lea al PMR, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ar fi urcat oricum în ierarhie. Toate datele trimiteau în această direcție.

Cel mai probabil era ca Leonte Răutu, atât de apropiat de Dej în acei ani, să devină membru titular al Biroului Politic, însărcinat în continuare cu ideologia, iar Paul Niculescu-Mizil să se bucure de un statut egal ca șef al întregului resort internațional al partidului. Relațiile strânse (pe atunci) cu Ceaușescu, care i-a succedat lui Dej în martie 1965, nu au făcut decât să confirme această iminentă ascensiune.

Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961
Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961

Vreau deci să spun că, spre deosebire de alți militanți promovați de Ceaușescu imediat după decesul lui Dej și apoi, în iulie 1965, la Congresul al IX-lea al PCR (deci atunci când a avut loc schimbarea denumirii partidului), Niculescu-Mizil nu avea motive să simtă o specială recunoștință față de noul lider. Locul său în vârful piramidei, ca membru al Comitetului Executiv și secretar al CC însărcinat cu problemele ideologice și internaționale, era rezultatul unei cariere bazate pe loialitate, inteligență politică și, în datele marxismului oficial, o gândire mai puțin încorsetată.

La capitolul loialitate, aș menționa rolul său în epurările anti-ilegaliste din 1958–1960. Vreau să precizez aici că nu port și n-am purtat niciun resentiment personal legat de faptul că Paul Niculescu-Mizil a condus ședința de excludere a tatălui meu, Leonte Tismăneanu, fost director adjunct al Editurii Politice și fost șef al Catedrei de socialism științific a Universității din București, în primăvara anului 1960.

Înțeleg prea bine natura jocului ascensiunii și căderii în sectele leniniste, sau, altfel spus, tema victimei și a călăului, pentru a ști că situația ar fi putut fi inversată și că, dacă Dej, Ceaușescu și Răutu i-ar fi cerut-o, deci ordonat-o, tatăl meu ar fi condus cu identic entuziasm o ședință similară de excludere a lui Paul Niculescu-Mizil.

Și, fiindcă a venit vorba de tatăl meu, aș dori să mai precizez două lucruri. Într-un articol din revista 22 de la începutul anilor 2000, intitulat „Partidul, Ceaușescu, România”, fragment din cartea sa Ceaușescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), Pavel Câmpeanu (1920–2003) îl menționa pe Leonte Tismăneanu alături de Grigore Kotovski, Vasile Nichita și Miron Belea, ca membru al „grupului de elită” al aspiranților în științe sociale trimiși de PMR să studieze la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS.

Voi scrie cu alt prilej despre ce s-a întâmplat atunci, despre șirul de anchete, trădări, lovituri sub centură și acuzații ignobile menite să ducă la decimarea aparatului ideologic și eliminarea majorității celor care participaseră la construcția sistemului doctrinar stalinist în România. Mulți dintre aceștia, asemenea atâtor activiști dezamăgiți din Ungaria, Polonia sau RDG, influențați de linia antistalinistă a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, îndrăzniseră ca în discuții particulare (taxate ulterior drept „neprincipiale”) să pună sub semnul întrebării propriile lor opțiuni din anii așa-numitului „cult al personalității” și să comenteze critic pe marginea rolului lui Gheorghiu-Dej.

Să spun acum doar că tatăl meu nu făcea parte din grupa de la Moscova, fiind în perioada respectivă reprezentantul PMR în Colegiul de redacție al recent înființatei reviste Problemele păcii și socialismului, cu sediul la Praga. Desemnat provizoriu în această funcție, pe lângă un organism menit să reinstituie „coordonarea” partidelor comuniste, tatăl meu a locuit la Praga, venind sporadic în țară, între mai și septembrie 1958. A participat la o masă rotundă internațională condusă de redactorul-șef Alexei Rumianțev (deci, nu Konstantin Zarodov, cum a scris Paul Niculescu-Mizil în volumul De la Comintern la comunism național, personaj devenit redactor-șef ceva mai târziu).

În septembrie 1958, Ghizela Vass, șefa secției internaționale a CC, i-a comunicat tatălui meu că nu va mai pleca la Praga, fără a-i da vreo explicație clară. Câteva zile mai târziu, era convocat la Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu și Ion Vincze, unde era implicat, pe baza declarațiilor vechiului său prieten, Gr. Kotovski (ca și tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, și vecinul nostru în casa de pe strada Grigore Mora 22), în sinistra anchetă ce avea să ducă la excluderile menționate de Pavel Câmpeanu.

Din ceea ce mi-a relatat mai târziu tatăl meu, ancheta urmărea, între altele, incriminarea a numeroși alți activiști ai „frontului ideologic”, inclusiv a lui Valter Roman, directorul Editurii Politice (acest lucru, în pofida serviciilor aduse de Roman lui Gheorghiu-Dej în timpul Revoluției Maghiare și apoi, în perioada domiciliului forțat în România a grupului Imre Nagy).

Personal, îmi amintesc cu precizie acele momente: aveam șapte ani, intram în clasa întâi, eram coleg de școală cu mulți copii ai înaltei nomenklaturi. Țin minte starea de tensiune, stresul insuportabil în care trăiau părinții mei și atâția dintre apropiații familiei noastre (amintesc doar pe sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, al cărei soț, Mihail Boico, primea și el un vot de blam cu avertisment ca membru al aceluiași „grup fracționist”).

Mai știu că, atunci când Rumianțev a vizitat Bucureștiul, cred că în 1960, fiind primit de Gheorghiu-Dej, a întrebat de amicul său Leonte Tismăneanu pe care ar fi dorit să-l revadă. I s-a răspuns, de către persoana de la secția externă, că, evident, Leonte Tismăneanu nu se afla în București. Despre revista de la Praga și rolul PMR în activitățile acesteia, Paul Niculescu-Mizil ne-a spus și lucruri de mare interes: luptele purtate de exponenții direcției „policentriste” (spre a relua formula lui Palmiro Togliatti) cu cei ai hegemonismului sovietic (adeseori aceștia erau reprezentanții micilor partide latino-americane, dar și comuniștii maghiari, greci, bulgari).

Aș aminti însă faptul că experiența pragheză a jucat un rol formativ esențial în constituirea unei elite a „intelighenției de partid”—ceea ce eu am numit cândva the party intellectuals, pornind de la o noțiune gramsciană, anume aceea a „intelectualilor organici”—în cadrul aparatului ideologic al PCUS.

În galeria liderilor leniniști români, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ocupă o poziție aparte: născut în anul 1923, provenind din mediul ilegaliștilor, a aderat la PCR din motive deopotrivă biografice și intelectuale.

Tatăl său, Gheorghe Niculescu-Mizil, a fost unul dintre militanții perioadei clandestine provenit din vechea mișcare socialistă. Mediul familial al tânărului Paul era unul îmbibat de lecturi marxiste, leniniste și staliniste, dar și de idealurile unui socialism încă legat de numele atâtor figuri marcante exterminate în perioada Marii Terori în URSS (Timotei Marin, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Christian Rakovski, Elena Filipovici).

În anii ’50, Paul Niculescu-Mizil a devenit una dintre stelele urcătoare ale aparatului ideologic al PCR. Apropiat de Leonte Răutu, bucurându-se de simpatia lui Gheorghiu-Dej, a devenit prorector, apoi rector al Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” (instituție ce a funcționat în paralel în timpul „obsedantului deceniu” cu Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov”).

Asemeni atâtora dintre colegii săi de generație, tânărul Mizil a îmbrățișat cu fervoare tezele staliniste, identificându-se cu ideologia oficială a PMR (ne amintim că, după 1955, Imnul de stat afirma: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator”, iar imnul neoficial al partidului, ale cărui cuvinte fuseseră scrise, dacă nu mă înșel, de Mihai Beniuc, glorifica „acel Octombrie leninist/ce și la noi e temelie/ Pentru Partidul Comunist”).

Asemenea altor ideologi, a plătit și el un greu tribut sufocantei ortodoxii staliniste (a se vedea unele dintre scrierile sale din acea perioadă). La sfârșitul anilor ’50, Niculescu-Mizil devenea mâna dreaptă a lui Leonte Răutu în cadrul Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, fiind șeful secției de propagandă (relațiile dintre cei doi erau extrem de strânse, iar atunci când Răutu se muta pe strada Turgheniev, în imediata vecinătate a lui Gheorghiu-Dej, familia Niculescu-Mizil, cu numeroșii săi copii, se instala în vila lăsată liberă de Răutu, pe strada Londra).

Celălalt adjunct din epocă al lui Răutu era Pavel Țugui, responsabil cu domeniile științei și culturii, despre ale cărui amintiri, de asemenea, am avut prilejul să mai scriu. Țugui era eliminat în 1960 sub acuzații despre care doar el, ajuns azi la aproape 100 de ani, ne mai poate spune cât erau de reale. Probabil că, de fapt, debarcarea sa era rezultatul repetatelor confruntări cu Leonte Răutu legate de reabilitarea unor figuri importante ale culturii naționale, victime ale stalinismului dezlănțuit din anii ’50.

Oricum ar fi stat lucrurile, este limpede că Pavel Țugui și Paul Niculescu-Mizil propuneau o viziune mai puțin vehementă și rigidă asupra acțiunii ideologice decât fostele vedete ale aparatului propagandistic gen N. Moraru, Ofelia Manole sau Mihail Roller. Ceea ce nu-i definea însă drept campionii unui alt tip de comunism decât cel consfințit de documentele oficiale: arogant, intransigent și suspicios în raport cu orice erezie revizionistă.

Atribuțiile lui Paul Niculescu-Mizil aveau să devină și mai complexe, pe măsură ce PMR se manifesta ca un actor important în tot mai acuta confruntare dintre cele două supraputeri comuniste, URSS și China. Niculescu-Mizil a făcut parte din câteva delegații trimise de Gheorghiu-Dej să medieze în cadrul conflictului dintre Hrușciov și Mao. Cu acest prilej, el și-a consolidat legăturile personale cu alți membri ai delegațiilor, între care premierul Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC și șeful Direcției Organizatorice a CC, Emil Bodnăraș, membru al Biroului Politic și vicepremier, și Chivu Stoica, membru al Biroului Politic și secretar al CC.

Mai mult, Mizil a fost unul din artizanii politicii de distanțare de Moscova, de după 1963, și a jucat un rol important în elaborarea unor documente de imensă importanță pentru istoria comunismului românesc și a relațiilor dintre România și URSS. Amintesc aici replica din Revista economică dată planului Valev de creare a unui complex agro-industrial suprastatal, publicarea Însemnărilor lui Marx despre români (cu prefața academicianului Andrei Oțetea), dar mai ales pregătirea documentului intrat în istorie sub denumirea de Declarația PMR privind problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată la Plenara CC al PMR din aprilie 1964.

Date importante privind această etapă din istoria comunismului românesc și mondial apar în cartea lui Niculescu-Mizil, O istorie trăită (Editura Enciclopedică, 1997). În condițiile în care ne-a fost dat să citim de-a lungul timpului rânduri penibile despre „epoca de aur” semnate în anii ’90, în România Mare de către un Manea Mănescu, fost premier sub Ceaușescu, scrierile pe care ni le-a lăsat Mizil au marcat un moment semnificativ în efortul unor foști birocrați de vârf de a interpreta perioade cruciale din acele cinci decenii de istorie politică națională și internațională.

Din păcate, Niculescu-Mizil a fost prea afectat de ceea ce s-a întâmplat cu el după 1990 pentru a găsi acea poziție relativ senină, deci cât mai puțin părtinitoare, de care este nevoie în asemenea întreprinderi...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG