Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Mai întâi, câteva cuvinte despre neo-leniniștii Slavoj Žižek, Alain Badiou, G. M. Tamás. Acesta din urmă și-a făcut cândva un oarecare renume pentru un text care elogia iresponsabilitatea intelectualilor. Este normal să-l zărim acum pe post de megafon provincial al lui Žižek. Îmi spunea cândva că lucrează, el, GMT, la o carte despre nemesis-ul lui Marx, Ferdinand Lassalle. Nu a scris-o din câte știu. E mare păcat, Lassalle a simbolizat un socialism non-radical, interesat de muncitorii reali, nu de cei fantasmați de un filosof german care studia condiția proletară din Anglia în biblioteca de la British Museum.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:55 0:00
Link direct

Resurecția utopiei a fost pronosticată de Leszek Kołakowski în epilogul scris, cu puțin înaintea trecerii în lumea drepților, la marea sa trilogie (ediția monumentală, într-un singur volum, de la Norton, din 2005). Pentru că a existat întodeauna o nemulțumire în raport cu lumea așa cum este ea orânduită, un spirit faustic, ori, altfel spus, o tentație mefistofelică. O știm, infernul totalitar era pavat cu intenții purificatoare. Când Marx își stigmatiza adversarii, de la Bruno Bauer și Proudhon la Max Stirner și Lassalle, o făcea în numele unei convingeri de granit că este portavocea rațiunii dialectice. La fel și cel pe care Adam Kirsch l-a numit, într-un faimos eseu din „The New Republic”, tradus în „Idei în dialog”, the deadly jester, bufonul ucigaș. Mă refer la Žižek. Aș putea oferi multe fraze ale acestui personaj care să-l convingă pe cititor că avem de-a face cu un posedat ideologic. Un timp m-am întrebat dacă vorbește serios sau se dedă unei experiențe ludice, încercând să epateze și să sfideze ceea ce el numește canalia liberală.

L-am întrebat despre Žižek pe prietenul meu, regretatul poet și eseist sloven Aleš Debeljak. Se știau dintotdeauna, fuseseră cândva foarte apropiați. „Chiar crede Slavoj în enormitățile bolșevice pe care le debitează cu enciclopedică nonșalanță?” Răspunsul lui Aleš n-a întârziat: „Nu uita ca Žižek este un îndrăgostit de film. Frații Marx sunt favoriții săi. Așadar, atunci când mă întrebi dacă Slavoj chiar crede în Lenin și în leninism, îți voi răspunde precum Groucho: 'Vorbește ca un leninist, scrie ca un leninist, gândește ca un leninist, dar, în ultimă instanță, nu te lăsa înșelat: el chiar este un leninist!'” Pentru neo-bolșevici, de la Žižek la Hugo Chávez, individul definit prin drepturi civice este inamicul principal. Deconstruirea ideologică a drepturilor omului a dus la pariuri dezastruoase, inclusiv admirația lui Michel Foucault pentru teocrația din Iran ori a lui Philippe Sollers și a Juliei Kristeva pentru revoluția culturală maoistă. Ori a unui Ernesto Laclau, în ultimii săi ani de viață, pentru kirchnerism.

Există, firește, o stângă care nu face concesii acestei tradiții tiranofile despre care vorbeai, referindu-te la excelenta carte a lui Mark Lilla. Este stânga născută din revista „Socialisme ou barbarie” scoasă pe vremuri de Cornelius Castoriadis, Claude Lefort și Jean-François Lyotard. Este stânga democratică de la revista „Dissent” (Michael Harrington, Irving Howe, Michael Walzer), deci stânga non-marxistă, în mod cert non-leninistă, una care se teme de ierarhiile birocratice și de cinismul tehnocratic fără a sucomba rațiunii instrumentale a „dictaturii proletariatului”. Care, cum știm, nu este decât reluarea vechiului vis pedagogic al unui grup predestinat să-i conducă pe cei mulți și neluminați.

Mai cu seamă acum, când în Europa devine tot mai presantă ofensiva noilor populisme, o asemenea stângă are un rol casandric. Marginală și marginalizată, ea este înrudită cu ideile lui Jan Patočka și Václav Havel despre comunitatea celor aflați în suferință, a celor care au trăit oroarea, ale căror vieți au fost zdruncinate, zguduite, schilodite. De-aici văd eu țâșnind acel imaginar politic non-mitologic, nu dinspre “evenimentul” proclamat apocaliptic de Žižek & co. Mă exprim cumva poetic, dar nu spunea Wittgenstein că filosofia trebuie să fie poetică? Fie chiar și filosofia politică. Ceea ce, mă grăbesc să o spun, nu exclude, ci implică rigoarea, metoda, un cartezianism fără de care ne rătăcim în aproximații cețoase. Când scria despre Comuna din Paris, Marx se lăsa cuprins de un elan poetic și vorbea despre luarea cu asalt a cerului. Iar Hegel își încheia „Fenomenologia” cu cuvintele pe care le citez aici din memorie, dar nu cred că mă înșel: „În cupa acestui imperiu al Spiritului spumegă infinitatea sa”.

*Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing.

Desfășurat în februarie 1956, Congresul al XX-lea al PCUS a reprezentat începutul dezintegrării comunismului mondial. Mitul lui Stalin ca genial conducător, strateg vizionar și strălucit teoretician a fost demolat în „Discursul Secret” rostit de Nikita Hrușciov în fața unei audiențe uluite, înmărmurite, bulversate, în noaptea de 25 spre 26 februarie 1956. Cu acel prilej, succesorul lui Stalin în fruntea PCUS invoca mult timp negatul testament al lui Lenin, ceea ce a intrat în istorie drept „Scrisoarea către Congres”. Hrușciov vorbea despre necesitatea restaurării normelor leniniste ale vieții de partid, călcate în picioare de autocratul mort pe 5 martie 1953. Revenirea la Lenin însemna, de fapt, o re-legitimare a conducerii de la Kremlin, și în primul rând a lui Hrușciov, dincolo de și împotriva moștenirilor lui Stalin. Dar nu și împotriva instituțiilor totalitare care, fără excepție, fuseseră create încă din timpul vieții lui Lenin (poliția secretă, partidul unic, cenzura, propaganda, economia planificată, lagărele de concentrare, etc). Sigur, a funcționat multă vreme iluzia că Lenin nu era implicat direct în teroare, că artizanii erau Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov, Felix Dzerjinski, etc. În fapt, o știm acum în chip irefutabil, Lenin a dat personal ordine de execuții, a patronat cu morbidă ardoare întemeierea unui regim criminal. Ceea ce nu înseamnă că am pune semnul egalității între Lenin și Stalin, ci doar că, fără Lenin, fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:23 0:00
Link direct

Discuția se poartă, prin urmare, asupra semnificațiilor bolșevismului, se centrează pe avatarele acestui fenomen politic, intelectual, economic, social, civilizațional. Pentru că Lenin nu a condus doar o revoluție care a schimbat lumea, ci a fost și fondatorul unui nou sistem politic, al sovietismului ca proiect civilizațional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea saltul din imperiul necesității în acela al libertății. Când predau cursul despre marxism și post-marxism, atunci când ajung la momentul Lenin, adaptez celebra formulare a lui Leszek Kołakowski despre Karl Marx și spun: „Vladimir Ilici Lenin a fost un marxist rus”. Aici văd eu punctul de pornire al oricărei hermeneutici a bolșevismului. Marxismul, în acei ani, era, mai presus de orice, o direcție politică și filosofică vestică. Venea dinspre filosofia clasică germană. Tânărul Lenin, prin intermediul lui Gheorghi Plehanov, întâiul său mentor, absoarbe marxismul ca știință a revoluției. Dar el vine din tradiția rusă, aceea a narodnicismului, a radicalismului utopic, a unor Nikolai Cernîșevski și Piotr Tkaciov. Alain Besançon a scris luminos despre originile intelectuale ale leninismului ca hierofanie chiliastică.

De ce nu avem încă o biografie definitivă a lui Lenin? Sigur, există cărțile unor Dmitri Volkogonov, Bertram Wolfe, Alfred G. Mayer, Leonard Schapiro, etc. Lev Davidovici Troțki și-a visat să scrie o asemenea biografie. N-a mai apucat, a scris doar un volum despre tânărul Lenin. La fel și biograful lui Troțki și al lui Stalin, Isaac Deutscher. Cred că răspunsul e legat de natura experienței biografice a lui Vladimir Ulianov, cel care și-a semnat lucrările, mult timp, drept N. Lenin. Era un revoluționar de profesie, unul arhetipal aș zice. Deci o biografie a lui Lenin înseamnă una a unicului său copil. Adică a partidului bolșevic. Din acest punct de vedere, rolul lui Lenin nu mi se pare echivoc: a știut ce vrea și a obținut ceea ce și-a dorit. Tocmai din acest motiv afirm în „Diavolul în istorie”, că secolul XX a fost secolul lui Lenin. În acest sens, cei care preconizează „revenirea la Lenin” ca teolog politic, mă refer la Alain Badiou, Slavoj Žižek, Jodi Dean (etc.), ca profet al imposibilului care devine posibil prin acțiune umană, nu sunt doar epigoni ai unei idei defuncte. Pasiunile revoluționare n-au murit. Leninismul, nu ca schemă doctrinară, ci ca viziune incandescentă, nu s-a evaporat odată cu năruirea URSS.

*Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG