Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intitulează cartea lui Daniel Maier-Katkin apărută la editura Norton în 2010. Este vorba de misterul bunăvoinței aproape nelimitată dovedită de Arendt în efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, însă nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului. Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit întotdeauna aceeași blândețe a judecății, aceeași compasiune pentru ființe prinse în vârtejul unor opțiuni mortale. Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiești în cartea Eichmann la Ierusalim (tradusă la Humanitas) știe la ce mă refer. Este limpede că i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (aș vorbi despre un fel de clauză a filosofului cel mai favorizat) nu doar în numele dragostei de tinerețe, ci mai ales pentru că l-a considerat the secret king in the empire of thinking. Nu mă îndoiesc că Hannah Arendt nu a crezut vreodată că gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile în substanța durabilă, definitorie a reflecției acestuia. Și totuși, în acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului său de la București, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre „nomadul semitic” și „natura spațiului german”. Idei care aveau să se retragă într-un fundal aproape uitat, semne șterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un război total care a dus la o înfrângere totală.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:30 0:00
Link direct

Cu ani de zile în urmă, la mijlocul anilor '30, un tânăr student de la Harvard, Peter Viereck, a publicat o carte extraordinară cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai întâi manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefața. După mine, cartea rămâne printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului. Ulterior, Viereck avea să devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic și chiar critic în raport cu alți gânditori din aceeași direcție) și un distins eseist, poet și profesor. Ideea era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie abolită. În acest pariu metapolitic găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi „demonizarea”, „îndrăcirea” lui Martin Heidegger în acei tumultuoși, chiar nebuni anii '30. Un pariu la care au participat, îmbătați de suflul grandorii istorice, intelectuali de stânga și de dreapta, trăind ruptura cu „sistemul” (deci cu valorile și instituțiile liberale, cu parlamentarismul și cu constituționalismul democratic) ca pe o apocaliptică salvare. A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune și o mistificare. A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel.

PS: Vezi și cartea lui Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse și fostul său profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP și de luările de poziție din acea perioadă și de mai târziu (ori absența lor, ca în cazul tăcerii prelungite despre Shoah). Punctul 6 al răspunsului lui Heidegger sugerează o echivalență între Holocaust și crimele trupelor sovietice și ale regimului comunist din Germania de Est. Răspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu această propoziție nu vă situați oare în afara dimensiunii în care o conversație între ființe umane este posibilă–în afara Logosului? Pentru că numai în afara dimensiunii logicului este posibil să explici, să relativizezi (auszugleichen), să ‘înțelegi’ o crimă spunând că și alții ar fi făcut același lucru.” (p. 164).

PPS: Vezi apoi lucrarea lui Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginală, Paris, Ed. Verdier, 1985). Evoluția lui Farias merită o discuție specială. Dacă volumul său despre simpatiile naziste ale lui Heidegger în anii '30 a fost aplaudat și promovat în mediile de stânga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boicotată întrucât dezvăluia afinitățile fascizante ale celui ce avea să devină idolul stângii latino-americane și nu numai. Al. Călinescu a scris pe acest subiect în Dilema Veche.

Cum poate deveni un mare filosof nazist? Aș întreba, în același sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist? Este vorba de problema seducției, a mirajului, a hipnozei, a magiei (nu întâmplător o nuvelă de Thomas Mann ce atinge acest subiect este intitulată Mario și vrăjitorul). Cine nu înțelege că național-socialismul a fost, în anii '20 și '30, o ispită (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions: The Drama of German History), cine nu pricepe relația dintre Faust (ori Adrian Leverkühn, noul Doktor Faustus) și Mefisto, nu va putea găsi vreo urmă de sens în ce s-a întâmplat în veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști altminteri sofisticați (de la Gramsci și Lukács la Brecht, Attila József, Paul Éluard și Henri Lefebvre). Acești intelectuali erau îndrăgostiți de „ochii albaștri ai Revoluției care străluceau cu o cruzime necesară” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia și miracolul, arată Fritz Stern, făceau parte din dramaturgia izbăvitor-totalitară.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:27 0:00
Link direct

Într-un număr New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (pe atunci redactor la The New Republic, câștigător anul acesta al unei burse Guggenheim, autor al unei cărți excelente despre Disraeli ca și al unei neiertătoare, pătrunzătoare analize a iresponsabilității intervențiilor teoretice ale lui Slavoj Žižek, text apărut în românește în regretata revistă Idei în dialog) se ocupa de două volume pe o temă ce pare să fie inepuizabilă: relația dintre Martin Heidegger și național-socialism. O relație care îl obsedează în fond și pe gânditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes).

În ultimii ani, mai ales după publicarea corespondenței dintre Hannah Arendt și fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relație de ardentă iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt. Cei doi par din nou inseparabili (cum poate că au și fost, spiritual, de-a lungul vieții, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger în anii '30). Reacțiile adeseori emoționale, de-a dreptul iraționale (am întâlnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales după 1969, când Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani de către autorul lui Sein und Zeit. Era acuzată din nou de toate păcatele lumii. Nu puțini au fost cei care i-au reproșat că a încercat să-l exonereze, că s-a angajat într-o veritabilă apologie. Rătăcirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a făcut să curgă atâta cerneală și care i-a dezamăgit pe viață pe foștii studenți favoriți ai lui Heidegger (Karl Löwith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, în perspectivă arendtiană, naivității magistrului ei filosofic.

Naivitate: acesta era cuvântul Hannei Arendt. Un cuvânt care, cum scriam la un moment dat, cred că poate da seama pentru anumite deplorabile abdicări altminteri de negândit din partea unor oameni geniali. Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, în pofida rezervelor de atâtea ori exprimate de celălalt mentor, Karl Jaspers, ori de către cel de-al doilea ei soț, Heinrich Blücher (acel înțelept Monsieur care i-a trezit și menținut interesul pentru democrația directă, a consiliilor, una din acele constelații politice care apar și dispar în istorie asemeni formațiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care îl cita ea însăși pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gershom Scholem, al lui Theodor W. Adorno și Max Horkheimer).

Cărțile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinații exercitate de subiectul Heidegger și, nu mai puțin, de cel al relației dintre Martin și Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clément cu acest titlu). Prima este traducerea lucrării filosofului francez Emmanuel Faye, apărută la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935. Teza lui Faye (specialist în Descartes) este că opera lui Heidegger a fost substanțial pătrunsă de ideile naziste, fiind vorba așadar de o capitulare metafizică absolută. În atari condiții, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apărea ca o raționalizare specioasă, ori chiar ca o tentativă de ocultare a unei culpabilități intelectuale de neiertat. Filosofia este redusă la politic, fără medieri, fără conotații.

Ce rămâne totuși din Heidegger ca fenomenolog? Ce rămâne din filosoful prețuit de Husserl și admirat de Levinas și Derrida? Este totul reductibil la militantism ideologic? Sunt textele despre Nietzsche înfeudate unei cosmologii naziste? Sugestia gânditorului francez este că filosofia heideggeriană a încetat să mai fie una în sensul propriu al acestui cuvânt, devenind contrapartea ideologică, arma metafizică a unui sistem criminal. Adam Kirsch observa corect că Faye alege doi ani din cariera spirituală a lui Heidegger și îi proiectează hiperbolic în centrul unui sistem ale cărui încrengături au fost fără îndoială mult mai complexe și mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi „la fel de distructive și primejdioase pentru gândirea contemporană precum a fost mișcarea nazistă pentru existența fizică a popoarelor exterminate”. Obnubilarea din acea perioadă, ceea ce Horkheimer a numit die Vernachtung der Vernunft, este hipostaziată drept linia directoare a gândirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea cvasi-delirantă că, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG