Cu 50 de ani în urmă, în primăvara anului 1966, Mao Zedong declanșa ceea ce avea să se numească Marea Revoluție Culturală Proletară. A fost de fapt un atac barbar la adresa culturii. În numele "eroismului revoluționar", virtutea supremă a religiei politice maoiste, milioane de vieți omenești au fost distruse. Scopul, la fel ca în toate proiectele leniniste, a fost acela de a obține o mutație antropologică. Toate mijloacele erau permise în această explozie de nebunie utopică spre a emascula rațiunea critică și a lichida ceea ce poetul polonez Aleksander Wat a numit omul interior. A vorbi despre această catastrofă socială rămâne un tabu în China. Mao este încă omagiat la nivel oficial. A fost un cataclism imens într-un secol mutilat de o violență fără precedent, teroare de stat nelimitată și isterie ideologică.
Asemeni fascismului, maoismul a mobilizat elanul radical al tineretului și l-a transformat într-o erupție de mânie distructivă. Întreaga acțiune a durat până când Mao a ajuns la concluzia că a devenit contraproductivă. Revoluția culturală nu a fost o mișcare spontană de la baza societății. A fost rezultatul unei strategii politice elaborate de Mao și acoliții săi pentru a se descotorosi de aceia pe care îi detestau și catalogau ca revizioniști. A început cu epurarea lui Peng Chen, primarul din Beijing, apoi cu excluderea și umilirea unor Liu Shaochi, Deng Xiaoping, etc. Această rivalitate cumplită la vârf a dus la nenumărate tragedii la bază. Trebuie subliniat faptul că Mao și criticii săi aveau același scop final. Metodele folosite pentru atingerea acestuia au fost diferite: el dorea revoluție permanentă, ei pledau pentru o abordare mai reformistă. Zilele trecute, am văzut în librăria Kramerbooks din Washington, D.C., un întreg raft cu lucrările lui Alain Badiou. Proclamat de guru-ul neo-leninist sloven Slavoj Žižek drept un gânditor comparabil cu Immanuel Kant sau Hegel, Badiou a fost în anii 1970 unul din susținătorii deschiși ai maoismului și chiar al regimului genocidar al khmerilor roșii. Nu s-a căit niciodată. Din contră, pontifică despre imperativul retestării “ipotezei comuniste”...
În acei ani, presa sovietică s-a concentrat mult pe așa-zisul troțkism al lui Mao. Întreaga poveste trebuie rediscutată. Reprezintă un capitol major al istoriei Steagului Roșu, spre a cita titlul excelentei cărți a lui David Priestland apărută la Grove Press în 2009. Gândul lui Mao fusese acela de a nărui și apoi de a împrospăta elita. Au existat consecințe intenționate și neintenționate, asemeni tuturor revoluțiilor istorice. Aceasta este concluzia unei foarte bune cărți semnată de Roderick Macfarquhar and Michael Schoenhals, Mao's Last Revolution (Harvard University Press, 2006). Capitolul despre China din The Black Book of Communism este, de asemenea, de un imens folos (tradusă de Jonathan Murphy și Mark Kramer, ediție îngrijită de Mark Kramer, Harvard University Press, 1999). În opinia mea, Mao a apelat la o tactică non-leninistă, cum se spune, pentru a atinge un obiectiv strategic leninist, anume crearea Omului Nou.
