Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Nimic din programele variilor mişcări înfiinţate de-a lungul anilor de Marian Teofan Dragoş Munteanu nu aminteşte de spiritul societăţii civile, de ceea ce numesc reinventarea politicului. Nu drepturile individului, ale persoanei umane, îl interesează, ci acelea ale colectivității înrădăcinată in Blut und Boden. O comunitate telurică, dominata de cultul strămoşilor si de nostalgii autarhice. Ethnos versus ethos. Nu sociogeneza, ci ceea ce Florin Toma a numit lacrimogeneza poporului român...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:50 0:00
Link direct

Este acolo mai mult decât o adiere anti-raţionalistă, mai mult decât resentiment anti-liberal, mai mult decât un vetust tradiționalism. Cine a citit „Roza vânturilor” a lui Nae Ionescu, „Schimbarea la faţă a României” de tânărul Emil Cioran ori „Ortodoxie si etnocraţie” de Nichifor Crainic va recunoaşte de îndată motivele obsesionale ale interbelicului fundamentalist. Altfel spus, ale fascismului românesc: primordialist, exclusivist, xenofob, intolerant, oracular, exaltat. Am identificat acest sindrom in cartea mea „Fantasmele salvării”, apărută la Princeton University Press în 1998, tradusă la Polirom de Magda Teodorescu.

Politologul Michael Shafir a numit acest gen de erupții populiste, care pot atinge dimensiuni paroxistice de masă, „movements of radical return” (mişcări de revenire, de reîntoarcere radicală). Cea ce ar merita accentuat ţine de modul cum s-a plăsmuit biografia candidatului PNL la postul de Lord Mayor of Bucharest. O vulpe bătrână şi super-versată precum Virgil Măgureanu, produs el însuşi de laboratoarele Securităţii, nu intra in parteneriat politic (complot, de-obicei) şi de business (kleptocraţie) decât cu cineva care prezintă garanţii de beton. Intre existențialismul misticoid pour les pauvres (vorba lui Pierre Hassner) şi naționalismul securist s-a produs astfel o logodnă ce poate avea consecinţe funeste pentru România.

De ce scriu aceste rânduri? Mă deranjează balul mascat, uzurparea prestigiului societăţii civile, impostura. Mă deranjează că modelul etnocratic, practicat acum in Ungaria si Polonia, riscă să fie transformat de nişte aventurieri şi/sau diletanți politici, într-un risc real in România. Nu mă stânjenește Marian Munteanu, e dreptul său să scrie şi să facă tot ce doreşte. Mă ocup însă de un partid politic (PNL) din care provine preşedintele ţării...

Puțini sunt intelectualii români care să provoace, în egală măsură cu Gabriel Liiceanu, admirația și ostilitatea, prețuirea și adversitatea, elogii și diatribe. Lucrul este în fond firesc: când practici, precum Gabriel, sinceritatea desăvârșită în discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malițioase, filistine. Nu mă refer aici doar la pegră, la subterana fetidă (despre acești indivizi nu are sens să vorbim), ci chiar și la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc cvasi-fanatizate (negativ) când vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Pleșu ori de H.-R. Patapievici. Se uită cât a clădit Gabriel în plan pedagogic, câți tineri îi sunt discipoli, se uită de miile de oameni care au fost, sunt și vor fi adevărații beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numește editura Humanitas (ceea ce, intr-un eseu scris împreună cu Marius Stan, am numit planeta Humanitas).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:16 0:00
Link direct

În anii în care cei mai mulți preferau să vegeteze într-un climat al uitării crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colecția „Procesul comunismului” (coordonată de Doina Jela) în care au apărut cărți clasice ale literaturii anti-totalitare. Asemeni marilor săi prieteni, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit și a consolidat în spațiul public românesc dimensiunea revoltei morale împotriva Răului radical simbolizat de comunism și fascism. Prin toți porii ființei sale, în Gabriel respiră oroarea în raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentraționar reprezentat de Gulag și de Auschwitz. Din decembrie 1989 și până astăzi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renăscute, a stigmatizat fără reticențe nesimțirea nețărmurită a lichelelor și a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu îi veștejea cu numele de „trepăduși de curte nouă”.

Îl cunosc pe Gabriel încă din anii '70. Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, după numele unuia dintre militanții comuniști faimoși, mort la Doftana în cutremurul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoșteam încă personal) stând de vorbă cu Henri Wald, unul dintre puținii cercetători din acel bârlog al primitivismului dogmatic condus de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar de fapt de rudimentarul politruc Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, grație lui Adrian Rezuş (logician de înaltă clasă, a plecat din țară prin 1978, trăiește acum în Olanda). M-am împrietenit repede cu Gabriel și cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, în fapt concediat, din rațiuni evident politice. La fel și Petru. Din cât țin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace și pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxiști dezabuzați care descoperiseră farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a întâmplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol).

A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice și alte teme care îi erau într-adevăr apropiate de suflet. A venit însă represiunea și acolo, odată cu scandalul „Meditației Transcendentale”. Andrei Pleșu a fost exclus din partid și eliminat din viața academică. Nu putea exista în România vreo oază reală, vreun spațiu sustras complet intervențiilor abuzive ale unui politic degradat și degradant, josnic și înjositor.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG