Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În numărul din 18 martie 2016 (p. 10) al revistei Times Literary Supplement, Archie Brown, profesor de istorie sovietică la universitatea Oxford, îl contrazice pe profesorul emerit de la Harvard, Richard Pipes. Nu este o controversă banală. Se dispută (relativ) concisa biografie a lui Alexander Iakovlev semnată de Pipes, publicată anul trecut de Northern Illinois University Press. Recenzia lui Brown este intitulată Aide to the Secretary (Consilierul secretarului) și acest lucru este grăitor: fără Gorbaciov, se sugerează acolo, Iakovlev nu ar fi ajuns în vârful ierarhiei de la Kremlin.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:58 0:00
Link direct


Ar trebui spus că Archie Brown este autorul reputatei cărți The Gorbachev Factor (Factorul Gorbaciov), o biografie semi-autorizată a celui care a devenit secretar general în martie 1985. În opinia sa, liderul sovietic a abandonat într-adevăr leninismul după 1988, îmbrățișând în schimb o versiune actualizată a revizionismului lui Eduard Bernstein. Cu alte cuvinte, Gorbaciov a respins viziunea cataclismică asupra revoluției a lui Lenin. Poate că a făcut-o, dar în timpul guvernării sale a evitat orice condamnare explicită a lui Vladimir Ilici.

A spune că Gorbaciov a evoluat este adevărat, dar insuficient. Cei doi politicieni au văzut lumea diferit la sfârșitul anilor 1980: Gorbaciov a rămas, într-adevăr, loial sistemului, cu o înclinație reformistă incontestabilă, Iakovlev a evoluat tot mai mult spre a deveni un Homo Antisovieticus. Am scris, de asemenea în Times Literary Supplement, despre cartea sa A Century of Violence in Soviet Russia (Un secol de violență în Rusia sovietică), o condamnare nimicitoare a întregului Mare Experiment. Da, tonul său nu a fost unul neutru. A înțeles cum anume cele mai nobile idealuri au fost călcate în picioare de către comisarii sovietici. A fost un apostat, a luat calea Damascului. Gorbaciov nu a fost niciodată așa ceva.

Acestea fiind spuse, consider că profesorul Brown are dreptate atunci când scrie că, în pofida întregului respect pentru cartea lui Richard Pipes, avem încă nevoie de o biografie exhaustivă a celui mai influent liberal din anturajul lui Gorbaciov. Ruptura lui Iakovlev cu bolșevismul a fost mult mai spectaculoasă decât cea a lui Gorbaciov. El a scris prefața la ediția rusă a Cărții negre a comunismului, un volum apărut și în engleză, tradus în această limbă și prefațat de Mark Kramer.

Pentru nostalgicii sovietici și xenofobii ruși, Iakovlev rămâne numele dușmanului. A fost stigmatizat, demonizat, pus la zid de toți cei care cred că Uniunea Sovietică fusese un paradis. Acesta este, în opinia mea, un argument în favoarea abordării propuse de Richard Pipes. Spune-mi cine te urăște și îți voi spune cine ești...

Mai întâi, câteva cuvinte despre neo-leniniștii Slavoj Žižek, Alain Badiou, G. M. Tamás. Acesta din urmă și-a făcut cândva un oarecare renume pentru un text care elogia iresponsabilitatea intelectualilor. Este normal să-l zărim acum pe post de megafon provincial al lui Žižek. Îmi spunea cândva că lucrează, el, GMT, la o carte despre nemesis-ul lui Marx, Ferdinand Lassalle. Nu a scris-o din câte știu. E mare păcat, Lassalle a simbolizat un socialism non-radical, interesat de muncitorii reali, nu de cei fantasmați de un filosof german care studia condiția proletară din Anglia în biblioteca de la British Museum.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:55 0:00
Link direct

Resurecția utopiei a fost pronosticată de Leszek Kołakowski în epilogul scris, cu puțin înaintea trecerii în lumea drepților, la marea sa trilogie (ediția monumentală, într-un singur volum, de la Norton, din 2005). Pentru că a existat întodeauna o nemulțumire în raport cu lumea așa cum este ea orânduită, un spirit faustic, ori, altfel spus, o tentație mefistofelică. O știm, infernul totalitar era pavat cu intenții purificatoare. Când Marx își stigmatiza adversarii, de la Bruno Bauer și Proudhon la Max Stirner și Lassalle, o făcea în numele unei convingeri de granit că este portavocea rațiunii dialectice. La fel și cel pe care Adam Kirsch l-a numit, într-un faimos eseu din „The New Republic”, tradus în „Idei în dialog”, the deadly jester, bufonul ucigaș. Mă refer la Žižek. Aș putea oferi multe fraze ale acestui personaj care să-l convingă pe cititor că avem de-a face cu un posedat ideologic. Un timp m-am întrebat dacă vorbește serios sau se dedă unei experiențe ludice, încercând să epateze și să sfideze ceea ce el numește canalia liberală.

L-am întrebat despre Žižek pe prietenul meu, regretatul poet și eseist sloven Aleš Debeljak. Se știau dintotdeauna, fuseseră cândva foarte apropiați. „Chiar crede Slavoj în enormitățile bolșevice pe care le debitează cu enciclopedică nonșalanță?” Răspunsul lui Aleš n-a întârziat: „Nu uita ca Žižek este un îndrăgostit de film. Frații Marx sunt favoriții săi. Așadar, atunci când mă întrebi dacă Slavoj chiar crede în Lenin și în leninism, îți voi răspunde precum Groucho: 'Vorbește ca un leninist, scrie ca un leninist, gândește ca un leninist, dar, în ultimă instanță, nu te lăsa înșelat: el chiar este un leninist!'” Pentru neo-bolșevici, de la Žižek la Hugo Chávez, individul definit prin drepturi civice este inamicul principal. Deconstruirea ideologică a drepturilor omului a dus la pariuri dezastruoase, inclusiv admirația lui Michel Foucault pentru teocrația din Iran ori a lui Philippe Sollers și a Juliei Kristeva pentru revoluția culturală maoistă. Ori a unui Ernesto Laclau, în ultimii săi ani de viață, pentru kirchnerism.

Există, firește, o stângă care nu face concesii acestei tradiții tiranofile despre care vorbeai, referindu-te la excelenta carte a lui Mark Lilla. Este stânga născută din revista „Socialisme ou barbarie” scoasă pe vremuri de Cornelius Castoriadis, Claude Lefort și Jean-François Lyotard. Este stânga democratică de la revista „Dissent” (Michael Harrington, Irving Howe, Michael Walzer), deci stânga non-marxistă, în mod cert non-leninistă, una care se teme de ierarhiile birocratice și de cinismul tehnocratic fără a sucomba rațiunii instrumentale a „dictaturii proletariatului”. Care, cum știm, nu este decât reluarea vechiului vis pedagogic al unui grup predestinat să-i conducă pe cei mulți și neluminați.

Mai cu seamă acum, când în Europa devine tot mai presantă ofensiva noilor populisme, o asemenea stângă are un rol casandric. Marginală și marginalizată, ea este înrudită cu ideile lui Jan Patočka și Václav Havel despre comunitatea celor aflați în suferință, a celor care au trăit oroarea, ale căror vieți au fost zdruncinate, zguduite, schilodite. De-aici văd eu țâșnind acel imaginar politic non-mitologic, nu dinspre “evenimentul” proclamat apocaliptic de Žižek & co. Mă exprim cumva poetic, dar nu spunea Wittgenstein că filosofia trebuie să fie poetică? Fie chiar și filosofia politică. Ceea ce, mă grăbesc să o spun, nu exclude, ci implică rigoarea, metoda, un cartezianism fără de care ne rătăcim în aproximații cețoase. Când scria despre Comuna din Paris, Marx se lăsa cuprins de un elan poetic și vorbea despre luarea cu asalt a cerului. Iar Hegel își încheia „Fenomenologia” cu cuvintele pe care le citez aici din memorie, dar nu cred că mă înșel: „În cupa acestui imperiu al Spiritului spumegă infinitatea sa”.

*Fragment din volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG