În 1960, Noica și Steinhardt au fost inculpați într-unul dintre cele mai faimoase procese instrumentate de partidul comunist împotriva intelectualilor români. Primul se afla pe banca acuzaților pentru că scrisese o carte despre Hegel, pe care apoi a încercat să o scoată din țară trimițând-o filosofului E. M. Cioran, aflat atunci la Paris.[i] Steinhardt, un nonconformist, expert în constituționalism și strălucitor critic literar, a refuzat să coopereze cu Securitatea și a fost acuzat de complicitate în „acțiuni subversive anti-statale”.[ii] Noica a fost singurul membru proeminent al grupului de intelectuali strălucitori interbelici, numit deseori drept „generația ‘27”, care a rămas în România după 1944, spre deosebire de prietenii săi Cioran și Mircea Eliade.[iii] După ce au fost eliberați în 1964, Noica și Steinhardt au fost urmăriți permanent de Securitate. Steinhardt a refuzat să colaboreze, și-a scris memoriile, „Jurnalul fericirii”, o capodoperă literară și de ordin moral. Atunci când prima versiune a acestora a fost confiscată de Securitate, Steinhardt le-a rescris cu neabătută tenacitate. Noica s-a autoiluzionat că dialogul cu securiștii pe teme culturale ar putea cumva să îmblânzească politicile draconice ale regimului. A vizitat Parisul, unde a încercat să convingă importanți emigranți anticomuniști că implicarea culturală în România era cea mai bună strategie de supraviețuire. În mod evident, el a subestimat perfidia Securității într-un dialog total inegal. Aceste conversații au devenit stenograme pe care apoi unii le-au interpretat ca dovezi ale concesiilor făcute de Noica regimului comunist. Cristina Vatulescu pare să împărtășească această interpretare. În ceea ce mă privește, am rezerve asupra colaborării lui Noica cu Securitatea. Atât el cât și discipolii lui (printre care filosoful Gabriel Liiceanu și istoricul de artă Andrei Pleșu) au fost de fapt considerați drept indivizi posibil subversivi. Unul dintre vizitatorii occidentali ai lui Steinhardt a fost profesoara americană Katherine Verdery, care la rândul ei era obiectul unei intense supravegheri a Securității. În lucrările sale, Verdery a analizat metafizica noiciană și impactul său asupra ideologiei naționaliste din timpul perioadei Ceaușescu.[iv] Din anumite puncte de vedere, statutul lui Noica în România lui Ceaușescu este similar cu cel al lui Lev Gumiliov (fiul Anei Ahmatova) în Uniunea Sovietică post-stalinistă.[v]
Cristina Vatulescu stăpânește ireproșabil teoria politică și literară. Titlul volumului provine dintr-un citat din cartea lui Osip Mandelstam, Zgomotul timpului. Prin formula „estetica poliției”, autorul se referea la festivalul ritualic al uniformelor, decorațiilor, medaliilor din Rusia țaristă. Profesoara Vatulescu folosește acest concept într-un sens mai larg și actualizat. El reflectă „observațiile extraordinare ale unor artiști precum Mandelștam, Babel, Șklovski și Steinhardt privind estetica poliției cât și încercarea de a înțelege rolul crucial, de multe ori nerecunoscut, al poliției secrete în formarea unei culturi vizuale și literare în acei ani” (p. 23). Autoarea consideră că „înstrăinarea artistică, care o lungă perioadă a fost condamnată drept apolitică, a fost gradual politizată și în mod radical transformată odată cu întrepătrunderea ei cu înstrăinarea provocată de interacțiunea cu poliția secretă” (p. 25-6). Consider extrem de folositoare analiza definiției inițiale a lui Viktor Șklovski a termenului (ostranenie), a reformulărilor acestuia din lucrările autobiografice, și a relevanței acestuia pentru experiența carcerală și pentru epifania lui Steinhardt în sistemul concentraționar comunist din România, așa cum apare ea în Jurnalul fericirii. Problema Diavolului ca prezență cotidiană și instituțională în universul totalitar deține un rol central în scrierile lui Bulgakov și Steinhardt.[vi] Precedentul sovietic, din punctul de vedere al persecuției politice și al esteticii confesiunii dezvoltată de poliția secretă, este fundamental pentru înțelegerea cazului românesc (sau polonez, maghiar, cehoslovac și est-german). Departe de a fi o prelungire artificială a analizei cazului sovietic, incursiunea Cristinei Vatulescu în cel românesc are un real potențial empiric/euristic.
În analiza ei pertinentă și provocatoare a confesiunilor scriitorilor arestați, Cristina Vatulescu accentuează logica internă a încercărilor bolșevicilor de a realiza o mutație antropologică. Prizonierul nu este pur si simplu un deținut, ci un potențial candidat la o convertire lăuntrică fundamentală. Scopul anchetei este de a transforma sinele individului, de a distruge ceea ce poetul polonez Alexander Wat a numit „omul lăuntric”: „împărțirea sinelui într-o multitudine de criminali/dușmani, care uneori se exclud reciproc, este caracteristica definitorie a confesiunii” (p. 45). Pedagogia poliției secrete a avut așadar menirea de a restructura întregul cosmos mintal al acuzaților, a avut ca scop să-i facă pe aceștia să-și piardă orice speranță, să se alieneze în mod inexorabil, deschizând astfel drumul metamorfozarii acestora în Omul Nou comunist.[vii]
Personajele cărții de față merită atenție deosebită. Printre ele se află regizori faimoși care au servit de bunăvoie scopurile utopice ale poliției secrete; procurori, precum renumitul Lev Șeinin, prieten cu Babel și Vasili Grossman, care a scris romane polițiste extrem de populare în timp ce participa la pregătirea proceselor-spectacol în calitate de principal asistent al procurorului-șef al lui Stalin, Andrei Vîșinski, la sfârșitul anilor patruzeci; și romancieri izolați precum Bulgakov, care au oferit indicii privind trăsăturile diabolice ale sistemului prin intermediul introducerii Diavolului însuși printre personajele principale ale ficțiunilor care descriau atmosfera delirantă din Moscova anilor treizeci. Eliminarea rațiunii critice a culminat cu afirmațiile nesăbuite ale lui Maxim Gorki legate de originile de clasă ale criminalității. Odată ce condițiile vechi urmau să dispară, Gorki credea (sau pretindea că este convins) că criminalitatea urma să fie ușor eliminată. Șklovski, în Călătoria sentimentală, a remarcat că, în pofida credinței lor în miracole, bolșevicii erau de fapt incompetenți în astfel de realizări de factură magică. Nu știu dacă Steinhardt l-a citit pe Șklovski, dar putem observa similitudini puternice între interpretările celor doi legate de ambițiile milenariste ale comunismului și motivele eșecului acestuia. Cine vrea să înțeleagă relațiile înfiorător de complicate și profund tragice dintre biografie, artă și istorie în epoca terorii staliniste va beneficia enorm ca urmare a lecturii indispensabilului volum al Cristinei Vatulescu.
----------------------------------------------
[i] Cioran a răspuns scrisorii lui Noica, care însoțea manuscrisul, cu faimoasa „Scrisoare către un prieten de departe”, textul putând fi găsit în E. M. Cioran, Histoire et utopie (Paris: Gallimard, 1960), 9–32.
[ii] Vezi N. Steinhardt, Jurnalul fericirii (Cluj: Editura Dacia, 1991) și Clara Cosmineanu și Silviu Moldovan, coord., Nicu Steinhardt în dosarele Securității, 1959–1989 (București: Editura Nemira, 2005).
[iii] Vezi excelentul volum al Martei Petreu, De la Junimea la Noica: Studii de cultură românească (Iași: Polirom, 2011), în special capitolul „Generația 1927 între Holocaust și Gulag”, pp. 251–342. Vezi și Marta Petreu, An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania (Chicago: Ivan Dee, 2005; Iași: Polirom, 2011); și Vladimir Tismaneanu, “Romania’s Mystical Revolutionaries,” Partisan Review 61, 4 (1994), pp. 600–9.
[iv] Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s Romania (Berkeley: University of California Press, 1991; București: Humanitas, 1994).
[v] Vezi Emma Gerstein, Moscow Memoirs: Memories of Anna Akhmatova, Osip Mandelstam, and Literary Russia under Stalin (New York: Overlook Press, 2004).
[vi] Aceasta este o temă centrală în scrierile lui Leszek Kołakowski. Vezi “The Devil in History: Leszek Kołakowski in an Interview with George Urban,” în Leszek Kołakowski, My Correct Views on Everything, ed. Zbigniew Janowski (South Bend, IN: St. Augustine’s Press, 2004, 2010), pp. 121–37. În ultimii ani de viață, prestigiosul istoric francez de origine maghiară, François Fejtő (1909–2008), a fost la rândul său preocupat de dimensiunile diabolice ale doctrinelor și practicilor totalitare. Vezi Dieu, l’homme et son diable: Méditation sur le mal et le cours de l’histoire (Paris: Buchet/Chastel, 2005). Am împrumutat titlul și conceptul lui Kołakowski volumului meu The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (Berkeley: University of California Press, 2012; Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, București: Humanitas, 2013).
[vii] Vezi articolul meu “Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe,” în Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, ed. Vladimir Tismaneanu (New York: Central European University Press, 2009), pp. 25–49.
Cristina Vatulescu, Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times (Stanford, CA: Stanford University Press, 2010) recenzie de Vladimir Tismăneanu în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History vol. 14, no. 1 (Winter 2013), pp. 196–200. (Traducere de Bogdan C. Iacob).
