Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Istoricul Dumitru Lăcătuşu oferă in teza sa de doctorat sustinuta in noiembrie 2015 la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi argumente cât se poate de persuasive pentru aplecarea sa minuţioasă şi solidă metodologic asupra cazului Alexandru Drăghici. Adeseori descris ca un personaj tern şi sumbru, ministrul de Interne al RPR din perioada 1952-1965 era, neîndoios, un fanatic al stalinismului de tip Dej. Asemeni mentorului său, de care a fost legat printr-o loialitate indefectibilă, Drăghici vedea în Securitate „sabia şi scutul" Partidului, respectiv ale liderului absolut. Nu a fost bântuit niciodată de dubii, iar atunci când Dej a antamat divorţul (parţial, desigur) de URSS hruşciovistă, şi-a servit patronul cu acelaşi devotament perinde ac cadaver pe care îl demonstrase şi pe vremea stalinismului dezlănţuit.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:00 0:00
Link direct

Structura lucrării este de o remarcabilă coerenţă, capitolele se îmbină armonios şi logic, invitând la o lectură pasionantă. Discutând cazul Drăghici, autorul se şi ne angajează într-o fascinantă arheologie a culturii politice a comunismului românesc. Văd în această teză o extrem de convingătoare promisiune a unei cărţi in statu nascendi, comparabilă cu excelenta biografie a lui Miron Constantinescu de Ştefan Bosomitu.

În mai 1965, la două luni de la moartea lui Dej și înscăunarea sa în fruntea PMR (numele avea să fie schimbat în iulie, la ceea ce, în noua numărătoare, devenea Congresul al IX-lea), Ceaușescu se afla în plină acțiune de consolidare a puterii sale personale. Mima respect pentru baronii lui Dej (Maurer, Apostol, Bodnăraș, Borilă, Chivu, Moghioroș, Coliu, Răutu, Sălăjan), dar, în același timp, declanșa o continuă operațiune de regenerare a cadrelor superioare. Prima sa țintă a fost îndepărtarea lui Alexandru Drăghici din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, deci a Securității. Relația dintre cei doi locotenenți ai lui Dej era una extrem de tensionată. Putem afirma, împreună cu Dumitru Lăcătuşu, că acum 60 de ani a început prăbușirea politică a lui Alexandru Drăghici.

În 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu se pronunțase în ședințele Biroului Politic împotriva tendinței lui Drăghici de a scoate Securitatea de sub controlul partidului. Cum el era secretarul CC însărcinat cu supravegherea organelor speciale, era clar că se plângea de insubordonarea lui Drăghici care, spunea Ceaușescu, beneficia de relații privilegiate cu primul secretar al CC al PMR. Dej a intervenit rapid și l-a calmat pe prea volubilul și nu tocmai obedientul discipol. În continuare, Ceaușescu și Drăghici vor fi ca două săbii într-o teacă. La fel, relațiile dintre soțiile lor, ambele ilegaliste, Elena și Martha, erau doar aparent amicale. În realitate, cele două tovarăşe de luptă şi de viaţă se detestau profund. Martha provenea din clanul de militanți transilvăneni Cziko, făcuse închisoare în anii războiului, o privea pe Lenuța ca pe o neofită impertinentă. La rândul ei, soția lui Ceaușescu cultiva imaginea modestiei și a dorinței de a-și întregi educația prin studiile (dubioase) la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială.

Trebuie subliniat că multe din înscenările din anii celei de-a doua stalinizări (1958-1962) au fost puse la cale de Drăghici, în directă complicitate cu Dej: așa-numitul jaf al Băncii Naționale, afacerea Comerțului Exterior, procesele împotriva studenților, condamnarea lotului Noica-Pillat. Sigur, Ceaușescu era la curent cu aceste acțiuni, le aproba din loialitate pentru conducătorul adorat, dar e greu de imaginat că nu-și punea unele întrebări. La fel, deși a jucat rolul de flagel al luptei împotriva imaginarelor comploturi fracționiste, inclusiv cele ale unor foști ceferiști gen Constantin Doncea și Dumitru Petrescu, Ceaușescu era la curent cu originile acestor răfuieli ale lui Dej cu foștii săi camarazi. Nu va ezita, așadar, ca imediat după moartea lui Dej să-i reabiliteze pe mulți dintre cei excomunicați în anii anteriori: Doncea, Petrescu, Ileana și Grigore Răceanu, Ștefan Pavel, Aurel Stancu, Vasile Bagu, Miron Belea, Mihai Telescu, Anghel Schor și atâția alții. Noul responsabil cu ideologia, Paul Niculescu-Mizil, ani de zile mâna dreaptă a lui Leonte Răutu, insista asupra necesității scrierii unei istorii nemistificate a PCR. Era de fapt vorba de ceea ce numim de-dejizarea comunismului din România, o campanie menită să consolideze imaginea justițiară a noului lider.

Drăghici era în continuare membru al Biroului Politic, dar, în mai 1965, poziția sa devenise evident șubrezită. La întâlnirea cu activul de partid din Securitate, Ceaușescu a făcut referințe străvezii la necesitatea întăririi legalității socialiste și la evitarea oricăror fărădelegi. Spunea că „oamenii muncii nu trebuie să se teamă de organele statului socialist”. Era limpede că începuse declinul lui Drăghici și al echipei sale. În iulie 1965, la Congresul al IX-lea, avea loc debarcarea camuflată a lui Drăghici sub forma promovării sale ca secretar al CC. În locul său era numit Cornel Onescu, membru proeminent al grupului aparatului de partid, fost șef de secție în cadrul Direcției Propagandă și Cultură condusă de Leonte Răutu și, apoi, adjunct de șef de secție în Direcția Organizatorică în fruntea căreia s-a aflat Nicolae Ceaușescu (aghiotanții săi erau Petre Lupu și Ilie Verdeț).

Prin această numire, Ceaușescu și-a întărit decisiv poziția. Securitatea își pierdea relativa autonomie, omul lui Ceaușescu acționa eficient pentru înlocuirea dinozaurilor gen Vasile Negrea și Evghenie Tănase cu activiști devotați lui N.C.: Grigore Răduică, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță. Pe linia Secretariatului CC, îndrumarea MAI o făcea alt magnat din grupul devotaților lui Ceaușescu, Vasile Patilineț. Fiul cel mic al lui Ceaușescu, Nicu, mi-a spus că tatăl său se călăuzea în politica de cadre după deviza: „Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că este mâță”...

În toți anii domniei lui Ceaușescu, așa cum a demonstrat profesorul Dennis Deletant în remarcabilele sale studii pe subiect, Securitatea a fost instrumentul dictaturii tot mai personalizate a familiei Ceaușescu, a instituit un sistem deosebit de perfid de terorizare psihologică a populației și a organizat numeroase acțiuni represive la ordinul direct al echipei profitocratice aflate la putere.

Teza domnului Dumitru Lăcătuşu este o contribuţie admirabilă la dezbaterea naturii regimului comunist din România, la nivel instituţional şi intenţional. Nu a existat niciodată o Securitate patriotică. Este vorba de un mit cultivat de cei care au tot interesul să oculteze și să desfigureze adevărul istoric, inclusiv de fostul general securist Iulian Vlad. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu nu a fost una de viziuni, de strategii, ci strict una de ambiții personale, de vanități competitive și de patimi născute din setea de putere. Niciunul nu a pus vreodată la îndoială necesitatea ca „brațul de fier” să lovească fără milă împotriva oricărei tentative de liberalizare internă.

În memoria inebranlabilei Monica Lovinescu. Așa a numit-o ea pe poeta disidentă rusă Natalia Gorbanevskaia, așa merită să fie numita marea doamnă a demnității, memoriei și onoarei la români.

N-am fost erou, n-am fost disident. Când am ieșit definitiv din țară, în septembrie 1981, am jurat să trăiesc în adevăr, spre a relua cuvintele lui Havel. Orice s-ar întâmpla. Nu făcusem parte din varii comisii și comitete, orice spun diverșii calomniatori. Am scris în ultimii 34 de ani doar lucrurile în care am crezut. Uneori m-am înșelat, de cele mai multe ori nu. Dar n-am avut, nu am și nu voi avea o agendă ascunsă. Îmi place să cred că sunt o carte deschisa. Iubesc tot ce ține de transparență, detest subterana.

Despre curajul civic în vremuri întunecate
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:38 0:00
Link direct

După o serată muzicală în 1997, când am fost invitatul regretatului Iosif Sava, s-au petrecut câteva lucruri interesante. Menționez aici două: m-a căutat Leon Volovici, care văzuse emisiunea acasă la profesorul Paul Cornea, mi-a oferit un exemplar din "Jurnalul" lui Mihail Sebastian cu o dedicație extrem de caldă. Spunea că Sebastian ar fi prețuit ceea ce spusesem și cum spusesem. Din spital, muribundul profesor de socialism științific Radu Florian a trimis un fel de rechizitoriu către un ziar central, ca în anii 50, în care mă făcea în toate felurile. Îndrăznisem ca, împreună cu Iosif Sava, să spun adevărul despre acest personaj. Peste ani, fiul său mi-a trimis un mesaj insultător. Spunea că am mințit când am spus că tatăl său fusese izgonit de studenți imediat după prăbușirea dictaturii în decembrie 1989. Știam acest lucru de la mai multi prieteni, inclusiv Cătălin Avramescu. Toți au confirmat spusele mele.

Am văzut multe, inclusiv abdicări penibile ale unor oameni pentru care aș fi băgat mana-n foc că sunt puri și incoruptibili. Am văzut fraternizări stupefiante între personaje despre care știu cu precizie că se detestă. Am văzut cum resentimentul roade, precum cancerul, țesutul social al României, ii anihilează nervul moral. Curajul civic îl privesc drept voință, pentru că de voință este vorba, de a vâsli împotriva curentului, de a rosti adevăruri adeseori incomode, de a sparge mituri, nu de a le potența. S-au revărsat asupra mea și a familiei mele valuri de abjecții și dejecții. Prietenii mei, mai vârstnici sau mai tineri, au fost atacați imund. Toate aceste reflecții au fost provocate de minunatele cuvinte ale domnului Mihai Șora. În vremuri când valorile se clatină, curajul civic este lucrul vital.

Iată, prin urmare, un text pe care il preiau nu din rațiuni egocentrice, auto-referențiale, ci pentru că sunt ideile unui mare gânditor care, anul acesta, va împlini 100 de ani. A văzut multe, a trăit multe, cuvintele sale au o mare valoare pentru foarte mulți dintre noi. Cred că ele surprind, vorba lui Mihail Sebastian, o epocă și o mentalitate:

Vladimir Tismăneanu și Mihai Șora
Vladimir Tismăneanu și Mihai Șora

„Surpriza de astăzi vine de la domnul Vladimir Tismăneanu: o fotografie de acum câțiva ani, când m-a vizitat în locuința mea din București, împreună cu mai tânărul confrate, domnul Cristian Vasile (cel care ne-a și pozat, de altfel). Între timp, copacul din curtea blocului a dispărut sub drujba unor angajați ai primăriei, am schimbat lampa de pe birou, rama ochelarilor și puloverul. Prețuirea mea pentru Vladimir Tismăneanu a rămas însă aceeași.

După moartea lui Matei Călinescu, la care am ținut mult, Toma Pavel și Vladimir Tismăneanu reprezintă, pentru mine, ultimii doi exploratori de peste Atlantic pe care i-aș revedea oricând cu plăcere, ale căror cărți le caut prin biblioteci sau librării, și le citesc cu interes. Nimic nu a umbrit ori alterat legăturile noastre. Aș mai adăuga, în cazul lui Vladimir Tismăneanu, un lucru (deloc anodin în contextul României de astăzi): cercetările în politologie, pertinența și sagacitatea studiilor sale despre ideologii și, mai cu seamă, despre trecutul neguros al României comuniste, cu politrucii, securiștii, viciile și racilele ei, dar și cu figurile luminoase ale aceluiași timp istoric, readuse în prim-plan prin ‚etica neuitării’ – două esențiale cuvinte ale zilelor noastre, perfect interiorizate de Vladimir Tismăneanu –, toate acestea și însuflețirea care îi conduce, de fiecare dată, argumentația au făcut din el ținta unor atacuri imunde, calomnii și insulte frizând patologia. Că atacurile au, cel mai adesea, origini securiste este o evidență care nu poate scăpa decât unor debutanți sau unor oameni naivi. Căci nu sunt altceva decât reziduuri mentale, poluții ale spațiului public românesc pe care Istoria le va înregistra exclusiv sub această formă: deșeuri. Ceea ce însă găsesc valoros – și admirabil –, în acest peisaj, este tocmai faptul că Vladimir Tismăneanu poate rămâne consecvent în convingerile sale și în etica neuitării, chibzuit în judecată, netulburat de resentiment, nici de impulsuri răzbunătoare. Și, credeți-mă pe cuvânt, o asemenea așezare nu este la îndemâna oricui." Vă mulțumesc din adâncul sufletului, domnule Mihai Șora!

Washington, DC

11 martie 2016

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG