Acum 60 de ani, liderul sovietic Nikita Hrușciov se lansa într-un atac distrugător la adresa mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență formată din 1436 de delegați la cel mai înalt conclav al partidului, Al XX-lea Congres, își asculta în stare de șoc liderul rostind Discursul Secret, unul din cele mai important documente politice ale secolului trecut. A fost secret pentru că niciun oaspete străin sau jurnalist nu fusese lăsat să asiste, iar textul nu a fost publicat în URSS până la Gorbaciov. Timp de decenii, mașina de propagandă sovietică a refuzat să-i confirme existența. Și totuși, a fost real și a avut efecte enorme. S-a scurs în Occident prin Polonia și a fost publicat în New York Times câteva luni mai târziu, atunci când autenticitatea i-a fost complet confirmată. Posturile de radio occidentale l-au difuzat Europei de Est și Uniunii Sovietice. După Discursul Secret, nici URSS, nici Blocul sovietic și mișcarea comunistă mondială nu au mai fost la fel. De atunci încolo, Mao și alți staliniști impenitenți l-au privit pe Hrușciov ca pe groparul comunismului, ca pe un revizionist iresponsabil și un renegat.
Discursul lui Hrușciov denunța „cultul personalității” lui Stalin, un eufemism ticluit pentru a sugera responsabilitatea personală a despotului pentru crimele în masă ale deceniilor anterioare. Audiența împietrise. Pentru mulți, era o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați, ofensați. Liderul partidului polonez și stalinistul dogmatic Bolesław Bierut, care suferea de pneumonie, a citit discursul într-un spital din Moscova, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie. Discursul de patru ore demonstra „gravul abuz de putere” al lui Stalin, persecutarea criminală a elitei partidului, rolul său cheie în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților majore din partid, precum și eșecul său în a se comporta ca un mare comandant militar. Hrușciov l-a înfățișat pe Stalin ca pe inițiatorul și coordonatorul execuțiilor în masă. Fostul lider adorat era găsit vinovat de distrugerea a mii și mii de vieți umane, deportarea brutală a întregi grupuri etnice, de planurile agricole absurde și de lingușirea lui dezgustătoare mascată drept „istorie a partidului”. Accentul era pus pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acest lucru fusese marea limitare a abordării lui Hrușciov. Nikita se angaja să restaureze „normele leniniste ale democrației socialiste sovietice” și să lupte împotriva arbitrarului indivizilor care abuzează de putere. Pentru cititorii zilelor noastre, accentul pe „sănătoasele” principii leniniste sună naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa stafiei lui Stalin a fost cu adevărat temerar. Staliniștii nu i-au iertat niciodată lui Hrușciov această poziție iconoclastă.
Undele de șoc ale Congresului XX au fost resimțite de-a lungul întregului Bloc sovietic, conducând la ruptura sino-sovietică, revolta poloneză din primăvara lui 1956, ascensiunea lui Gomulka și revoluția maghiară din toamna aceluiași an. Discursul Secret a catalizat revolta rațiunii printre numeroși intelectuali critici cunoscuți ca revizioniști marxiști. Solidaritatea necondiționată cu Uniunea Sovietică, „standardul” lui Stalin privind internaționalismul proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a distrus o întreagă piramidă de minciuni și iluzii. Geniul de mai an apărea acum drept un monstru psihopat. Liderii comuniști din „democrațiile populare” erau indignați. Pentru micii Stalini din Polonia, România, Germania de Est sau Cehoslovacia, atacul lui Hrușciov la Stalin însemna trădarea celor mai înalte principii. S-au simțit amenințați și aveau dreptate. Pentru ani de zile, până în anii 1980, furioșii comuniști francezi s-au referit disprețuitor la Discursul Secret ca la „Raportul atribuit lui Hrușciov”. Cu toate limitele sale, discursul oferise însă o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin apărea ca un maniac al puterii, crud și narcisist până la extreme.