Vladimir Tismăneanu

„Koba cel Groaznic” este numele pe care-l folosește Martin Amis referindu-se la tiranul absolut, sociopatul cu pretenții de filosof, pe care milioane de adoratori l-au văzut drept „corifeul științei”, „genialul strateg”, „învingător în toate războaiele”, „prietenul copiilor”, „părintele popoarelor”; este vorba, firește, de Iosif Vissarionovici Stalin (Koba era pseudonimul lui Stalin din anii clandestinității). Dintre vechii bolșevici, Buharin era printre foarte puținii care i se adresa folosind acest nume „sacru”.

Embed Răspândește

Koba cel Groaznic și infernalul an 1937

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:19 0:00

Link direct

• 48 kbps | MP3

Player pop-out

În cartea sa, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, combinație post-modernă de eseu, amintiri, colaj documentar și reflecții morale, Amis își recunoaște datoria față de opera lui Robert Conquest. Scrisoarea finală către Christopher Hitchens mărturisește despre faptul că din investigațiile istorico-politice ale sovietologului britanic (istoric, politolog și poet), derivă o întreagă direcție intelectuală pentru care experimentul utopic bolșevic simbolizează, alături de nazism, Răul în forma sa cea mai abominabilă și atroce.

Cartea lui Conquest Marea teroare (apărută în românește la Humanitas) rămâne o indispensabilă explorare a colosalului uragan al epurărilor dirijate de Stalin și anturajul său imediat (a se citi, de asemenea, Reflections on a Ravaged Century). Aparatul de partid și al poliției secrete a fost instrumentul, finalmente autodevorat, al acestui măcel. Între cei care au participat cu sinistră fervoare la masacrele în masă trebuie amintiți baronii staliniști Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Andrei Jdanov, Anastas Mikoian, Nikita Hruşciov, Lev Mehlis, Aleksandr Poskriobîşev (secretarul lui Stalin), Ghenrih Iagoda (lichidat în 1938), Lavrenti Beria și, ducând patologia sadismului la extrem, Nikolai Ivanovici Ejov (executat în 1940). Despre acesta din urmă, supranumit și „piticul sângeros”, îmi propun să scriu un eseu separat întrucât avem în clipa de față suficiente date de arhivă și studii care să lumineze destinul celui care și-a asociat numele cu una dintre cele mai cumplite epoci din istoria Rusiei („ejovşcina”).

Stalinismul rămâne un subiect de continue cercetări, analize, interpretări și revizuiri. Știm astăzi cu precizie că a fost un proiect inspirat de ambiția revoluționării totale a societății, economiei, civilizației în genere și a condiției umane. Cum a scris Robert C. Tucker, unul dintre cei mai profunzi biografi ai lui Stalin și un marxolog de prim rang, stalinismul a reprezentat teoria și practica transformismului universal (vezi Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind: Stalinism and Post-Stalin Change (New York: Norton, 1971).

Pentru discuția noastră, sunt relevante îndeosebi capitolele „The Dictator and Totalitarianism” și „Stalin, Bukharin, and History as Conspiracy”. Ideea cheie, în interpretarea stalinismului este, cred eu, primatul ideologiei. Oportunismul lui Stalin, ori pragmatismul său proverbial, nu a echivalat vreodată cu abandonarea țelurilor ultime ale bolșevismului. Este ceea ce au subliniat în cărțile lor Leonard Shapiro, Zbigniew Brzezinski, Hannah Arendt, Richard Pipes, Alain Basançon, Martin Malia. A fost vorba, spre a relua conceptul lui Martin Malia, legat de o analiză a lui Abdurahman Avtorhanov, de o partocrație ideocratică. Pentru Stalin, dar și pentru Troțki, Buharin, Kamenev, Zinoviev, Radek ori Piatakov, partidul era o entitate definită mistic. Relația dintre activist și partid era una de evlavie cvasi-religioasă. Ca și cazul nazismului, analizat de istoricul Fritz Stern, mitul, magia și miracolul înlocuiau demonstrația, rațiunea și dubiul. Orice sacrificiu devenea justificabil în numele „Cauzei” superioare, așa cum o proclama Partidul, respectiv pontiful maxim al ideologiei, liderul absolut, „vojd”-ul Stalin (Pentru substratul mitologic al bolsevismului, vezi Bernice Glatzer Rosenthal, New Myth, New World: From Nietzsche to Stalinism (University Park: Penn State University Press, 2002)). Când Troţki a îndrăznit să se opună hegemoniei staliniste, a fost înlăturat fără milă din conducere, expulzat și în final asasinat de un agent NKVD (comunistul spaniol Ramon Mercader), în august 1940, cu o lovitură de piolet în țeastă. Toporișca în creștetul deviatorului este consecința ultimă a logicii dialectice.

Între cărțile pe care îmi propun să le comentez în intervențiile mele viitoare se numără extraordinara călătorie în inima puterii staliniste scrisă de Simon Sebag Montefiore (vezi Simon Sebag Montefiore, Stalin: The Court of the Red Tsar (New York: Knopf, 2004, tradusă la Polirom). În consonanță cu contribuțiile unui J. Arch Getty, Montefiore arată că fără cooperarea atâtor militanți fanatizați ideologic și anesteziați din punct de vedere moral, Stalin și mafia sa nu ar fi putut să impună starea de panică universală caracteristică pentru acel an fatidic. Pentru că 1937 a fost într-adevăr anul în care "revoluția de sus" (revolution from above) declanșată de Stalin în 1929, după înfrângerea "devierii de dreapta" (Buharin, Rîkov, Tomski) atinge cota paroxistică a delirului. Arestări în masă, execuții sumare, procese spectacol: estimarea pentru anul 1937-1938 a execuțiilor din rațiuni politice este 681.692 de persoane. Doar pentru Moscova cifrele oscilează între 90.000 și 200.000 (Vezi remarcabilul articol „Moscova, 1937” de Karl Schlogel, Lettre Internationale (ed. română), Vara 2005, p. 4).

În scurta caracterizare a lui Nikolai Buharin din „Scrisoarea către Congres”, Lenin îl numea un strălucit teoretician al partidului, după care, parcă spre a atenua generozitatea complimentului, adăuga că Buharin n-a înțeles niciodată „esența dialecticii”. Ținând seama de pasiunea ultimului Lenin pentru Hegel și dialectică, putem gândi că era o critică extrem de serioasă. Deși, pe de altă parte, niciunul dintre magnați, cu excepția lui Troțki, nu se putea măsura cu Lenin din punct de vedere doctrinar. În mod cert, nu Iosif Djugașvili, care era legat de Buharin printr-o intensă prietenie. Ambii și-au numit fetele Svetlana și există poze cu Svetlana Buharina și Svetlana Stalina (dupa 1956, Alliluieva) petrecându-și vacanțele împreună. Lenin nu se înșela: citind în închisoare „manualul popular de sociologie marxistă” scris de Buharin, Antonio Gramsci, adică fostul student al lui Benedetto Croce, marele filosof hegelian italian, supunea volumul unei critici devastatoare. Pentru Gramsci, Buharin era ostatecul unui pozitivism factualist, al unui scientism empirist incapabil să perceapă rolul subiectivității în istoria umană. Era însă vorba în critica lui Gramsci de accente teoretice și nicidecum de crime politice.

Fără sprijinul lui Buharin și al amicilor săi Alexei Rîkov și Mihail Tomski, membri ai Biroului Politic și demnitari de prim rang, Stalin nu ar fi putut să învingă Opoziția Unificată de după 1925. Ultra-stângismului lui Troțki, Zinoviev și Kamenev, echipa Stalin, Molotov, Buharin, etc. i-a opus un pseudo-centrism menit să magnetizeze masa membrilor de partid. În 1927, Buharin realiza că pentru Koba ideologia și puterea erau sinonime și că secretarul general folosea teoria ca pretext pentru a-și atinge cele mai abjecte scopuri. Ruptura dintre Stalin și Buharin avea să se petreacă în 1928 în jurul chestiunii colectivizării, când Koba a preluat programul troțkist al atacului împotriva țărănimii. Buharin a protestat, dar fără succes. Stalin decisese că venise momentul revoluției de la vârf. 1929 avea să fie „anul marii cotituri”, al unei catastrofe sociale fără precedent.

Opoziția lui Buharin în raport cu radicalizarea extremă susținută de grupul lui Stalin (Viacelsav Molotov, Lazar Kaganovici, Sergo Ordjonikidze, Kliment Voroșilov, Anastas Mikoian, Gheorghi Malenkov, Serghei Kirov, Valerian Kuibîșev, Nikolai Ejov și șeful OGPU, Henrih Iagoda) era consecința nemijlocită a opțiunii sale pentru o strategie evolutivă, incrementală, așadar nu una a salturilor mortale și a violenței ridicată la rang de normă politică absolută. Încă din 1925, Buharin intrase într-un acerb conflict politic și teoretic cu vechiul său prieten Evgheni Preobrajenski care susținea „legea acumulării primitive socialiste”. Cei doi scriseseră împreună „ABC-ul comunismului”, se despărțeau acum pe tema ritmului industrializării și a relațiilor dintre proletariat și țărănime în perioada de tranziție. După 1930, Buharin renunță la pozițiile sale anterioare și își retractează pozițiile admițând corectitudinea liniei lui Stalin. I se oferă o serie de poziții administrative și științifice pe linia Institutului de Istorie a Științei și Tehnologiei. Capitularea politică se soldează cu o parțială revenire în 1934, când Stalin îi permite lui Buharin să ia cuvântul la Congresul al XVII-lea al PC(b) al URSS. Face parte din comisia de redactare a noii Constituții a URSS și este redactor-șef al organului guvernamental Izvestia. În primăvara anului 1936, Buharin pleacă la Paris pentru a negocia cu liderii Internaționalei Socialiste achiziționarea de către URSS a arhivei Marx-Engels, evacuată, după 1933, din Germania nazistă. Cu acel prilej, s-a întâlnit cu două vechi cunoștințe, menșevicii Fiodor Dan și Boris Nikolaievski, cumnatul apropiatului său camarad politic, urmașul lui Lenin ca președinte al Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), Alexei Rîkov. După toate datele, Buharin s-a confesat acestor veterani socialiști și le-a vorbit despre atmosfera de teroare instituită de Stalin, îndeosebi după suspecta asasinare a lui Serghei Kirov pe 1 decembrie 1934 la Leningrad. Nu contează cât de dure erau criticile lui Buharin, pentru Stalin era suficient că omul pe care îl acceptase din nou în Comitetul Central stabilise punți de comunicare cu vechii inamici ai bolșevismului. Obsedat de conspirații, urzind el însuși complot după complot, Koba nu avea cum să creadă în inocența lui „Buharcik”. Spre a relua una adagio al epocii, inamicul putea fi subiectiv nevinovat, obiectiv servea însă intereselor contrarevoluției și prin urmare trebuia anihilat. Mega-procesul din martie 1938 i-a oferit lui Buharin o ultimă șansă de a-și afirma crezul hegeliano-marxist.

Sfidându-l pe inchizitorul Vîșinski, Buharin a făcut apel la faimoasa teză hegeliană privind viclenia rațiunii și a afirmat apodictic, pe urmele lui Schiller și Hegel, că „Istoria universală este tribunalul suprem”. Pentru ca Istoria să-și atingă scopul, scrisese Hegel în „Prelegerile de filosofia istoriei”, Alexandru trebuia să moară de friguri, Iisus trebuia să moară pe cruce și Napoleon în exil pe Insula Sfânta Elena. Reamintindu-și poate aceste rânduri, Buharin se va fi gândit că pentru atingerea marelui scop al escatologiei revoluționare bolșevice era firesc ca el, Nikolai Ivanovici, să fie împușcat ca un câine turbat. Înainte de despărțire, Buharin i-a dictat mult mai tinerei sale soții și mamă a băiatului abia născut, Ana Larina, o scrisoare către viitoarea generație de lideri ai partidului. Larina a învățat pe dinafară textul, manuscrisul a fost ars. Peste ani, Mihail Gorbaciov, îndemnat de Aleksandr Iakovlev va decide reabilitarea postumă a celui care a crezut până în ultima clipă că în steagul cel roșu al revoluției atotbiruitoare se găsește și o picătură din sângele său.

Este, cred, instructiv să citez în încheiere cuvintele apostatului marxolog Bertram Wolfe, unul dintre cei mai pătrunzători interpreți ai destinului leninismului: „Teoretic, Buharin era un marxist, dar, ceea ce era insolit printre marxiștii secolului XX, era un gânditor independent și nu un simplu reproducător al clișeelor marxiste. Credea cu pasiune în binecuvântata utopie menită să succeadă prăbușirii ordinii existente, dar în același timp a scris studii originale despre această ordine, despre capitalul financiar, despre monopolism, despre continua existență a pieței alături de trusturile gigantice. A devenit instantaneu leninist la prima lor întâlnire, dar nu un papagal leninist. A continuat să gândească și să argumenteze pe cont propriu și în chestiuni importante nu numai că l-a urmat pe Lenin, dar i-a și fost mentor. Știa că utopia la care visa nu se va putea naște prin respingere totală și negare a întregii ordini existente. A găsit elemente în această ordine... pe care proletariatul ar trebui să le utilizeze și din care ar trebui să învețe.” (p. 471) Nu fără melancolie, Wolfe amintește dragostea lui Buharin pentru animale. În jurul său, la Kremlin, se găseau arici, șerpi de grădină, un șoim vătămat, o vulpe și alte creaturi bizare. În ale ei „Douăzeci de scrisori către un prieten”, fiica lui Stalin, Svetlana Alliluieva scria: „Peste ani, mult după moartea sa, vulpea lui Buharin încă mai dădea târcoale prin Kremlin, care era părăsit și dezolant la acea vreme, jucându-se de-a v-ați ascunselea în Grădina Tainițki” (p. 473).