Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Acesta este titlul recenziei iluminante a lui Henri Astier din Times Literary Supplement (13 ianuarie, 2016) la biografia lui Simon Leys (Pierre Ryckmans) semnată de jurnalistul francez Pierre Boncenne, dar și la alte două cărți ale marelui gânditor umanist, sinolog, critic literar și moralist, incluzând aici „The Hall of Uslessness”, publicată ca ediție broșată de New York Review of Books.

În era imposturii și amneziei
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:39 0:00
Link direct


În fapt, Leys a numit timpurile noastre o epocă a imposturii și amneziei și avea dreptate. Astier îl citează pe Leys desființându-i pe maofili într-o faimoasă emisiune „Apostrophes": „Cred că idioții spun prostii așa cum prunii produc prune. Este un proces normal, natural. Problema este că anumiți cititori îi iau în serios". Foucault, Barthes și Godard l-au proslăvit pe Mao până la cer. La fel Philippe Sollers și Julia Kristeva. Președintele Giscard d'Estaing l-a numit pe sociopatul utopist un „far" al umanității. Apoi vraja s-a risipit: „Nicio singură figură nu-și poate asuma creditul pentru ruperea vrăjii. Asemeni multor marote, nebunia maoistă a Franței a dispărut pur și simplu. Dar Simon Leys, care a murit în 2014, va fi amintit drept cel mai timpuriu și mai elocvent dintre demitizatori".

Când s-a stins din viață, doar Marius Stan, din câte știu, i-a adus un tribut în România. Titlul articolului său este grăitor: „Un drept în secolul marii minciuni. In Memoriam Simon Leys (1935-2014)". În același număr din Times Literary Supplement, Rana Mitter recenzează cartea lui Andrew Walder, „China under Mao: A Revolution Derailed”, publicată de Harvard University Press. Walder îl privește pe Mao „nu doar ca pe un tiran, ci ca pe un tiran eșuat”. Simon Leys ar fi fost de acord. Așa cum o spune și Astier, „Leys aduce nu doar claritate factuală, ci și morală în discuția despre maoism. Observațiile sale asupra unei utopii demonice și a fascinației pe care o poate exercita îl transformă într-o figură esențială a literaturii anti-totalitare„. Într-una din scrisorile către Pierre Boncenne, Leys nota memorabil: „Îți dă o stare de bine să înfurii idioții”. Cunosc sentimentul...

Miza jocului era recuperarea totală a controlului asupra partidului și societății de către gruparea stalinistă și protejații ei. Vechea Gardă bolșevică, formată din personaje precum Nikolai Zalmanovici Rubaşov, protagonistul romanului lui Koestler, Darkness at Noon (Le zéro et l’infini în versiunea franceză), trebuiau să dispară. Cu cinismul său proverbial, Bertolt Brecht mărturisea în cadrul unui social party la New York, în 1940, că nu a crezut vreodată în demențialele acuzații proferate de procurorul general, fostul menșevic Andrei Ianuarievici Vîşinski, la adresa camarazilor de odinioară ai lui Lenin. Pentru Brecht, chestiunea nu era culpabilitatea subiectivă a inculpaților, ci interesul Partidului, deci „vinovăția obiectivă”: „Cu cât mai inocenți, cu atât mai mult meritau sa piară”, îi explica Brecht filosofului socialist anti-comunist Sidney Hook. Pentru Stalin nu conta ce a făcut un individ, ci ce ar fi putut el să facă ori să gândească. Paranoia liderului se reflectă hiperbolic și irezistibil în nebunia generală a celor mai incredibile acuzații.

Plenara CC al Partidului Comunist (bolşevic) din februarie-martie 1937 este evenimentul cataclismic care fixează cadrul conceptual și propune dramaturgia isterică a perioadei care urmează. Plenara are loc pe un fond îndoliat: sinuciderea (prezentată public drept moarte naturală) a veteranului bolșevic Sergo Ordjonikidze (membru al Politburo-ului și comisar al poporului pentru industria grea) demonstrează că nimeni nu se mai bucură de încrederea lui Stalin, nimeni nu mai este ferit de bănuiala de trădare. Areopagul bolșevic își pregătește prin ovații nesfârșite iminenta decimare. Membrii CC se comportă ca niște zombies, nu îndrăznesc să facă altceva decât să aplaude cu sinucigaș entuziasm discursurile obsesional-demascatoare ale lui Ejov și Stalin. Secretar al CC, cadrist prin vocație și temperament, fost birocrat în aparatul personal al lui Stalin, Ejov este într-un fel protototipul anchetatorului Gletkin din Zero și infinitul: devotat până la autoanihilare lui Stalin, viclean, complexat, detestând raționalizările sofisticate ale vechilor bolșevici, este omul fără scrupule și fără iluzii. Specialitatea sa este să-i vâneze pe „troţkiști, zinovieviști, buhariniști și alți fățarnici”. La această Plenară sunt „ridicați” Buharin și Rîkov (primul fost șef al Cominternului, al doilea succesorul lui Lenin în 1924 ca președinte al Consiliului Comisarilor Poporului). Mihail Tomski, ex-lider al sindicatelor, se sinucisese (gest declarat drept „culmea lașității” de Stalin).

Discursul lui Stalin la acea Plenară oferea justificarea teoretică a Marii Terori. Dincolo de evidenta absurditate a tezei susținute („ascuțirea luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism”), exista o raționalitate ocultată de discursul oficial. Era o tentativă disperată de a explica inexplicabilul: socialismul era mai puternic decât oricând și totuși era nevoie să fie arestați și lichidați sute și sute de mii de inamici, infiltrați pretutindeni, inclusiv în conducerea partidului. Ascensiunea noii „elite” trebuia însoțită de o umilire și diabolizare a celor anihilați. Dialectica marxistă se convertea în demonologie medievală. Vorbim de peste un milion de oameni arestați și deportați, de sute de mii de execuții. Niciunul dintre cei aflați în sala Plenarei nu putea ști dacă va scăpa nevătămat din ceea ce devenise un perpetuum mobile al distructivității. Oricât de zeloși, între victime aveau să se numere și unii dintre locotenenții secretarului general (Robert Eikhe, Piotr Postîşev, Stanislav Kosior) precum și rude apropiate ale sale ori ale complicilor săi.

Procesele-spectacol (show trials) au fost unul din misterele epocii, un tenebros atribut al stalinismului ca univers totalitar sui generis. Cum observa Slavoj Žižek, nazismul nu a dezvoltat acest tip de ritual sacrificial. În pofida iraționalității lor șocante, ori poate tocmai datorită acesteia, „spovedaniile” publice ale patriarhilor bolșevismului au reușit să-i convingă pe mulți militanți ai stângii internaționale. Ascensiunea lui Hitler și războiul din Spania au contribuit la coagularea mitului politic antifascist, abil confecționat și exploatat de propaganda stalinistă. Oricine se îndoia de acuzațiile lansate de Vîşinki servea „obiectiv” inamicul politic, devenea automat o „bestie fascistă”, „vermina subumană”, „amestec blestemat de porc și câine”. În clipa în care Troţki denunța falsitatea eclatantă a acuzațiilor, faptul că era vorba de înscenări obscene, era acuzat că lucrează pentru Himmler și Gestapo. Soarta stângiștilor antistaliniști din Spania, masacrați la Barcelona cu participarea unor comisari din Brigăzile Internaționale, vorbește limpede despre modul cum înțelegeau comuniștii să răspundă criticilor și îndoielilor.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG