Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

1. Cine a fost Karl Marx (1818-1883)? Un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. German, cum sublinia Leszek Kolakowski, inseamnă înclinat spre speculații nebuloase, spre o cosmologie politică radicală. A început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.

Mesianism și revoluție: Ipoteze despre Marx și marxism
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:08:09 0:00
Link direct

2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți revoluționari de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, "clasa mesianică" a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii...

3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția actorului social numit proletariat, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.

4. Manifestul Partidului Comunist este un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Propune o viziune asupra lumii care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Este textul în care Marx postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare...

5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o ”clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului - pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară).

6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din imperiul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex.

7. Marx a pretins că transcende utopismul, dar a rămas el însuși prizonierul unor idei utopice: “Proletarii nu au o patrie”. Marx a romanțat și idealizat proletariatul existent. A construit doctrina internaționalismului proletar (opus naționalismului burghez) și a subestimat rezistența la schimbare a devotamentelor, credințelor și loialităților.

8. Marx a dezvoltat o viziune excesiv optimistă asupra progresului: a insistat că Istoria are un sens, un înțeles, o logică, toate guvernate de legi cvasi-raționale - aceasta este esența determinismului său istoric care a devenit baza unei religii politice. El a pretins a fi descoperit acele legi și a insistat asupra primatului relațiilor economice în vreme ce admitea o relativă autonomie a conștiinței sociale și a altor elemente ale "suprastructurii". Pentru el, instituțiile umane și cultura sunt rezultatul interacțiunilor (practicii) economice și sociale. Istoria avansează către stația finală, ceea ce reprezintă totodată sfârșitul "pre-istoriei umane" - comunismul. Acesta este sensul în care Engels s-a referit la Marx ca la un "Darwin al științelor sociale".

9. Marxismul și moralitatea: Marx considera că toate acțiunile umane colective sunt determinate de factori sociali, economici și politici. Contradicțiile din interiorul structurilor existente explică progresul istoric, cu vechi forme pe cale de dispariție și altele noi emergente. Revoluția (comunistă) proletară este justificată din punct de vedere moral: este rebeliunea oprimaților împotriva opresorului. Nobilul țel suprem justifică, odată cu Marx, recursul la mijloace murdare și deranjante (violență, dictatură, teroare de tip iacobin). Marx nu a fost un profet amoral, dar moralității sale i-a lipsit un criteriu clar de distingere a binelui de rău. Acesta a fost terenul fertil pe care au înflorit leninismul, stalinismul, maoismul, castro-guevarismul.

10. Topografia revoluționară, epicentrul seismic: Când și unde va izbucni revoluția? Marx considera că anumite condiții erau necesare: un proletariat matur, un partid politic care să-i promoveze doleanțele, sindicate. Așadar, pentru Marx, începutul revoluției mondiale trebuie să se petreacă în Occidentul dezvoltat.

11. Marxismul ca religie politică, "opiul intelectualilor" (Raymond Aron): Pentru Marx, revoluția este un act apocaliptic al eliberării, o întoarcere la o demult uitată condiție a unității speciei umane. Marxismul este o escatologie (o doctrină despre moarte și viața de apoi): o doctrină a redescoperirii supreme a identității umane și libertății. Este totodată milenarism, chiliasm - o credință în era utopică ce va să vie, sosirea timpului mesianic (Walter Benjamin) creat prin revoluție.

12. O filosofie a acțiunii: Marx a respins simpla speculație filosofică și contemplarea. A considerat ideile drept mijloace de transformare a lumii. Cele 11 teze despre Feuerbach exprimă foarte pregnant această convingere: “Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” În acest sens, leninismul (bolșevismul) a fost urmașul fidel al doctrinei inițiale a lui Marx. Acesta a împlinit principalele trei postulate ale doctrinei originare: postulatul revoluției; postulatul universalismului; și postulatul unei mutații antropologice.

La aproape un secol de la nașterea URSS, experții continuă să dezbată natura, dinamicile și falimentul final al experimentului leninist. În această carte atent documentată, îndrăzneață conceptual și convingătoare, Peter Shearman revizitează principalele interpretări ale sovietismului și încearcă să deslușească motivele pentru care nici relațiile internaționale și nici studiile regionale (ceea ce numim îndeobște sovietologie) nu au reușit să prezică prăbușirea finală a întemeierilor comuniste. Autorul găsește cauza acestui eșec epistemic în subestimarea ideologiei ca factor de bază care explică atât opțiunile interne, cât și proiecția globală a elitei bolșevice, de la Lenin la Gorbaciov. El propune o abordare panoramică și reușește să dezlege multele complexități și remificații ale Uniunii Sovietice, privită ca o configurație politică, economică și socială.

Avatarele sovietismului
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:14 0:00
Link direct

Revoluția leninistă nu poate fi înțeleasă, insistă cu multă acuratețe Shearman, în absența barbariei dezlănțuite de Primul Război Mondial. Principalele fenomene care i-au urmat, incluzând fascismul lui Mussolini, național-socialismul lui Hitler, Marea Teroare a lui Stalin și genocidurile, Al Doilea Război Mondial, emergența Blocului sovietic și Războiul Rece, au fost direct sau indirect legate de fractura seismică simbolizată de Revoluția din Octombrie. Teoreticienii relațiilor internaționale nu au fost interesați de motivațiile ideologice ale aventurii bolșevice și au încercat să vadă URSS ca pe un actor politic „normal”, predictibil: „Eroarea lor a fost să exagereze rolul puterii militare și să subaprecieze rolul ideilor și ideologiilor. Au eșuat în a vedea natura friabilă a securității naționale/statului ideologic.” (p. 23) Efortul lui Shearman este prin urmare acela de a „reevalua experiența sovietică cu o atenție particulară asupra semnificației ideologiei marxist-leniniste și rolului statului sovietic”. Leninismul nu a fost pur și simplu un obiect figurativ, ci o sursă de auto-încredere pentru elite, un principiu legitimizator care i-a asigurat constant de inevitabilitatea, ireversibilitatea și infailibilitatea comunismului. Așa cum am arătat eu însumi în anii '80, alături de autori precum Daniel Chirot, Ken Jowitt, John Keane, Giuseppe Di Palma, Jacques Rupnik, odată ce acest sistem de credințe a început să se zdruncine, odată ce revizionismul neo-marxist a făcut să se fărâmițeze vechiul monolit, sistemul a fost sortit eșecului.

Mulți specialiști sovietici, în special cei care au dezagreat modelul totalitar introdus în anii 1950, au privit ideologia ca pe un artificiu retoric strict formal și mai puțin ca pe o componentă substanțială și indispensabilă a ceea ce regretatul istoric Martin Malia a definit a fi ideocrațiile partocratice. Cu toate acestea, trebuie să menționăm rolul unor distinși gânditori precum Zbigniew Brzezinski și Raymond Aron, spre a numi doar câțiva, pentru care sovietismul nu poate fi înțeles fără apelul la loialitățile ideologice ale elitelor și maselor deopotrivă. În același fel, disidenții intelectuali ai Blocului sovietic, precum Milovan Djilas, George Konrád, Leszek Kołakowski, Adam Michnik și Václav Havel, au accentuat ideea că eroziunea ideologică va duce în cele din urmă la implozia regimului. În această privință, la fel ca în multe altele, au avut dreptate.

Dincolo de originalitatea ei conceptuală, cartea este totodată și un compendiu de istorie politică comunistă. Repetă structura contribuțiilor pe marginea ascensiunii și decăderii comunismului din partea unor autori precum Archie Brown și Robert Service. Shearman pune în evidență cu maximă competență dimensiunea internațională a statului revoluționar bolșevic, conexiunile profunde între centrul moscovit și partidele comuniste locale, din China și Africa de Sud, până în Italia și Argentina. Și totuși, acest internaționalism, pe cât de extrem de influent a fost, nu a putut conține celălalt element pe care Shearman îl privește ca decisiv în auto-distrugerea sovietismului: persistența și resurecția naționalismului. În fapt, în pofida pretenției ideologice oficiale, o identitate politică sovietică nu a reușit niciodată să înlocuiască atașamentele naționale tradiționale. Ucrainenii au rămas ucraineni, rușii au rămas ruși, letonii au rămas letoni. Din nou, Shearman critică studiile sovietice pentru a fi trecut cumva cu vederea un asemenea factor exploziv. Acest lucru este problematic, în opinia mea. De la Roman Szporluk la Ronald Suny, experții au receptat într-adevăr Uniunea Sovietică ca pe un construct artificial menit să se dezintegreze în cele din urmă. Dar, încă o dată, același lucru poate fi spus despre autori clasici precum Robert Conquest, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam. Niciunul dintre aceștia nu a avut vreun dubiu că, odată ce statul polițienesc începe să se estompeze, vechile pasiuni naționaliste vor avea parte de o revenire spectaculoasă în arenă.

Un capitol în mod special revelator al acestui studiu dens se ocupă de paradigma totalitară. Sunt de acord cu Shearman că în a sa încarnare arendtiană originară, datorată în mare măsură intelectualilor de stânga germani și emigrației menșevice, sistemul a părut înghețat pe veșnicie, imutabil și inexpugnabil. Totuși, în anii din urmă, până și Zbigniew Brzezinski a încercat să adapteze modelul la noile realități, incluzând neprevăzutele crize din interiorul Blocului sovietic. Cu alte cuvinte, mulți studenți ai totalitarismului, printre ei Raymond Aron și Leonard Schapiro, au admis că post-totalitarismul era posibil și chiar probabil. Este tocmai ceea ce Robert C. Tucker a diagnosticat a fi deradicalizarea regimurilor marxiste.

Sovietismul a fost o aventură cu o fascinație cosmică, una care a făcut ravagii în viețile a milioane de oameni. În volumul său marcat de inteligență morală, Shearman reușește în mod admirabil să explice cum etosul eroic leninist originar s-a transformat într-o justificare abisal de mincinoasă a groaznicelor crime în masă. URSS a fost, într-adevăr, un imperiu ideologic, un regim inspirat de o concepție despre lume (Weltanschauung). Cei aflați în vârful piramidei s-au văzut pe ei înșiși ca pe instrumente ale unei Rațiuni dialectice misterioase. De fapt, așa cum a spus odată unul din primii apostați anti-staliniști, istoricul francez Boris Souvarine, cele patru litere ale acronimului țării țineau loc de patru minciuni: nu era o uniune voluntară, cei cincisprezece membri nu erau republici propriu-zise, consiliile (sovietele) nu erau cu adevărat democratice, iar politicile sale nu erau socialiste.

Peter Shearman, Rethinking Soviet Communism, New York, Palgrave, 2015. O primă versiune a textului de mai sus a apărut in revista britanică „International Affairs”. Mulțumiri lui Marius Stan pentru traducere.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG