Vladimir Tismăneanu

La aproape un secol de la nașterea URSS, experții continuă să dezbată natura, dinamicile și falimentul final al experimentului leninist. În această carte atent documentată, îndrăzneață conceptual și convingătoare, Peter Shearman revizitează principalele interpretări ale sovietismului și încearcă să deslușească motivele pentru care nici relațiile internaționale și nici studiile regionale (ceea ce numim îndeobște sovietologie) nu au reușit să prezică prăbușirea finală a întemeierilor comuniste. Autorul găsește cauza acestui eșec epistemic în subestimarea ideologiei ca factor de bază care explică atât opțiunile interne, cât și proiecția globală a elitei bolșevice, de la Lenin la Gorbaciov. El propune o abordare panoramică și reușește să dezlege multele complexități și remificații ale Uniunii Sovietice, privită ca o configurație politică, economică și socială.

Embed Răspândește

Avatarele sovietismului

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:14 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Revoluția leninistă nu poate fi înțeleasă, insistă cu multă acuratețe Shearman, în absența barbariei dezlănțuite de Primul Război Mondial. Principalele fenomene care i-au urmat, incluzând fascismul lui Mussolini, național-socialismul lui Hitler, Marea Teroare a lui Stalin și genocidurile, Al Doilea Război Mondial, emergența Blocului sovietic și Războiul Rece, au fost direct sau indirect legate de fractura seismică simbolizată de Revoluția din Octombrie. Teoreticienii relațiilor internaționale nu au fost interesați de motivațiile ideologice ale aventurii bolșevice și au încercat să vadă URSS ca pe un actor politic „normal”, predictibil: „Eroarea lor a fost să exagereze rolul puterii militare și să subaprecieze rolul ideilor și ideologiilor. Au eșuat în a vedea natura friabilă a securității naționale/statului ideologic.” (p. 23) Efortul lui Shearman este prin urmare acela de a „reevalua experiența sovietică cu o atenție particulară asupra semnificației ideologiei marxist-leniniste și rolului statului sovietic”. Leninismul nu a fost pur și simplu un obiect figurativ, ci o sursă de auto-încredere pentru elite, un principiu legitimizator care i-a asigurat constant de inevitabilitatea, ireversibilitatea și infailibilitatea comunismului. Așa cum am arătat eu însumi în anii '80, alături de autori precum Daniel Chirot, Ken Jowitt, John Keane, Giuseppe Di Palma, Jacques Rupnik, odată ce acest sistem de credințe a început să se zdruncine, odată ce revizionismul neo-marxist a făcut să se fărâmițeze vechiul monolit, sistemul a fost sortit eșecului.

Mulți specialiști sovietici, în special cei care au dezagreat modelul totalitar introdus în anii 1950, au privit ideologia ca pe un artificiu retoric strict formal și mai puțin ca pe o componentă substanțială și indispensabilă a ceea ce regretatul istoric Martin Malia a definit a fi ideocrațiile partocratice. Cu toate acestea, trebuie să menționăm rolul unor distinși gânditori precum Zbigniew Brzezinski și Raymond Aron, spre a numi doar câțiva, pentru care sovietismul nu poate fi înțeles fără apelul la loialitățile ideologice ale elitelor și maselor deopotrivă. În același fel, disidenții intelectuali ai Blocului sovietic, precum Milovan Djilas, George Konrád, Leszek Kołakowski, Adam Michnik și Václav Havel, au accentuat ideea că eroziunea ideologică va duce în cele din urmă la implozia regimului. În această privință, la fel ca în multe altele, au avut dreptate.

Dincolo de originalitatea ei conceptuală, cartea este totodată și un compendiu de istorie politică comunistă. Repetă structura contribuțiilor pe marginea ascensiunii și decăderii comunismului din partea unor autori precum Archie Brown și Robert Service. Shearman pune în evidență cu maximă competență dimensiunea internațională a statului revoluționar bolșevic, conexiunile profunde între centrul moscovit și partidele comuniste locale, din China și Africa de Sud, până în Italia și Argentina. Și totuși, acest internaționalism, pe cât de extrem de influent a fost, nu a putut conține celălalt element pe care Shearman îl privește ca decisiv în auto-distrugerea sovietismului: persistența și resurecția naționalismului. În fapt, în pofida pretenției ideologice oficiale, o identitate politică sovietică nu a reușit niciodată să înlocuiască atașamentele naționale tradiționale. Ucrainenii au rămas ucraineni, rușii au rămas ruși, letonii au rămas letoni. Din nou, Shearman critică studiile sovietice pentru a fi trecut cumva cu vederea un asemenea factor exploziv. Acest lucru este problematic, în opinia mea. De la Roman Szporluk la Ronald Suny, experții au receptat într-adevăr Uniunea Sovietică ca pe un construct artificial menit să se dezintegreze în cele din urmă. Dar, încă o dată, același lucru poate fi spus despre autori clasici precum Robert Conquest, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam. Niciunul dintre aceștia nu a avut vreun dubiu că, odată ce statul polițienesc începe să se estompeze, vechile pasiuni naționaliste vor avea parte de o revenire spectaculoasă în arenă.

Un capitol în mod special revelator al acestui studiu dens se ocupă de paradigma totalitară. Sunt de acord cu Shearman că în a sa încarnare arendtiană originară, datorată în mare măsură intelectualilor de stânga germani și emigrației menșevice, sistemul a părut înghețat pe veșnicie, imutabil și inexpugnabil. Totuși, în anii din urmă, până și Zbigniew Brzezinski a încercat să adapteze modelul la noile realități, incluzând neprevăzutele crize din interiorul Blocului sovietic. Cu alte cuvinte, mulți studenți ai totalitarismului, printre ei Raymond Aron și Leonard Schapiro, au admis că post-totalitarismul era posibil și chiar probabil. Este tocmai ceea ce Robert C. Tucker a diagnosticat a fi deradicalizarea regimurilor marxiste.

Sovietismul a fost o aventură cu o fascinație cosmică, una care a făcut ravagii în viețile a milioane de oameni. În volumul său marcat de inteligență morală, Shearman reușește în mod admirabil să explice cum etosul eroic leninist originar s-a transformat într-o justificare abisal de mincinoasă a groaznicelor crime în masă. URSS a fost, într-adevăr, un imperiu ideologic, un regim inspirat de o concepție despre lume (Weltanschauung). Cei aflați în vârful piramidei s-au văzut pe ei înșiși ca pe instrumente ale unei Rațiuni dialectice misterioase. De fapt, așa cum a spus odată unul din primii apostați anti-staliniști, istoricul francez Boris Souvarine, cele patru litere ale acronimului țării țineau loc de patru minciuni: nu era o uniune voluntară, cei cincisprezece membri nu erau republici propriu-zise, consiliile (sovietele) nu erau cu adevărat democratice, iar politicile sale nu erau socialiste.

Peter Shearman, Rethinking Soviet Communism, New York, Palgrave, 2015. O primă versiune a textului de mai sus a apărut in revista britanică „International Affairs”. Mulțumiri lui Marius Stan pentru traducere.

Mă ocup aici de un episod extrem de straniu din istoria comunismului mondial. Acum peste cinci decenii, mumia lui Stalin a fost expulzată din Mausoleul din Piața Roșie. S-a folosit ca argument o apariție a lui Lenin într-un vis. Visele au avut un rol decisiv în istoria mişcării revoluţionare ruse. Mai întâi, visele utopice ale Verei Pavlovna din romanul „Ce-i de făcut” de Cernîşevski, scris în 1862-1863, al cărui erou principal, Rahmetov, cel care dormea pe un pat cu cuie spre a-şi oţeli voinţa de luptă, a inspirat generaţii de neo-iacobini. Vera Pavlovna era o visătoare monomană, o posedată care, în cel de-al „Patrulea Vis”, își imagina societatea perfectă, „Palatul de Cristal”. Despre această carte, biograful lui Dostoievski, profesorul Joseph Frank, spunea că, mai mult decât „Das Kapital” al lui Marx, a oferit „dinamica emoțională care în final va duce la Revoluția Rusă”. Lenin nu se culca pe un pat cu cuie, dar ridica greutăți zilnic, asemeni lui Rahmetov. De la Serghei Neceaiev la Gheorghi Dimitrov și mai aproape de noi la Ernesto „Che” Guevara și Carlos Marighella, eroul lui Cernîşevski a inspirat comportamente fanatice, frenezii chiliastice și pasiuni nihiliste.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:18 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Pe urmele precursorului întemniţat de ţar, Lenin a scris, în 1902, pamfletul „Ce-i de făcut?” în care exclamă: „Trebuie să visăm!". Au trecut anii, partidul de avangardă întemeiat de Lenin a organizat lovitura de stat din noiembrie (stil nou) 1917, a stat la putere până în decembrie 1991, când a avut loc prăbuşirea URSS. În urma unor acerbe lupte politice, Stalin a devenit succesorul lui Lenin şi a exacerbat teroarea, a transformat Gulagul într-una din instituţiile de bază ale sistemului ideocratic.

Stalin a murit în martie 1953, iar urmaşii săi, în frunte cu Gheorghi Malenkov şi Nikita Hruşciov, au decis să-i eternizeze memoria. Trupul despotului a fost îmbălsămat şi amplasat lângă mumia fondatorului bolşevismului în ceea ce s-a numit „Mausoleul Lenin-Stalin”. Veşnicia lui Stalin nu a durat însă decât opt ani întrucât în octombrie 1961, Congresul al XXII-lea al PCUS a decis să mute trupul neînsufleţit al tiranului din Mausoleu şi să-l înmormânteze lângă zidul Kremlinului. Pentru Hruşciov era vorba de o revanşă postumă definitivă în raport cu cel pe care îl venerase în timpul vieţii şi a cărui fantomă continua să bântuie mentalul colectiv. Răzbunarea personală se contopea cu exorcismul public. Hruşciov fusese umilit de Stalin în repetate rânduri. Nu poate fi negat nici elementul de şoc psihologic trăit de Hruşciov aflând despre amplitudinea inimaginabilă a Marii Terori (la care, trebuie spus, participase el însuşi). În plus, staliniştii obstinaţi din conducere încercaseră să-l răstoarne în iunie 1957. Îi reproşau intempestivului Nikita Sergheevici, mai presus de orice, faptul că în februarie 1956, la Congresul al XX-lea, distrusese mitul lui Stalin.

„Raportul Secret” al lui Hruşciov a fost, într-adevăr, unul din documentele politice fundamentale ale veacului trecut. Nu doar membrii „grupului fracţionist, antipartinic şi fără de principii" Molotov, Kalaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov şi Şepilov „care li s-a alăturat” (aşa avea să rămână acesta în istorie, „Şepilov care li s-a alăturat”) se opuneau din răsputeri de-stalinizării, ci şi liderii unor partide comuniste aflate la putere ori în opoziţie (Mao Zedong, Gheorghiu-Dej, Antonín Novotný, Walter Ulbricht, Enver Hoxha, Dolores Ibárruri, Maurice Thorez). Se formase un front comun de rezistenţă împotriva liberalizării socialismului. Sigur, Mao vorbea prin megafonul albanez, Dej pretindea că susţine reformele, dar în fapt era vorba de boicotarea iniţiativelor legate de de-stalinizare.

Pentru a potenţa dramatismul momentului, Hruşciov a apelat la serviciile unei vechi bolşevice, Dora Abramovna Lazurkina (1884-1974), membră de partid din 1902, fostă deţinută, ani îndelungaţi, în Gulag. Veterana militantă Lazurkina a luat cuvântul şi a relatat că în anii deportării sale în lagărele staliniste, a păstrat mereu legătura cu Lenin: „Îl port întotdeauna pe Ilici în suflet, întotdeauna, tovarăşi, şi chiar în momentele cele mai dificile singurul lucru care m-a ajutat să rezist a fost că îl aveam pe Ilici în inimă, că mă puteam consulta cu el despre ceea ce trebuia să fac”. (Aplauze) „M-am consultat cu Ilici ieri. Era ca şi cum ar fi fost viu, stătea în faţa mea şi mi-a spus: 'Este neplăcut pentru mine să mă aflu lângă Stalin, cel care a dăunat atât de mult partidului'” (Aplauze furtunoase, îndelungate). Dorinţa lui Lenin, chiar dacă transmisă prin vis, era, evident, lege în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Materialismul istoric devenea materialism oniric. Realismul socialist se convertea în suprarealism politic, în spiritism dialectic. La propunerea lui Hruşciov, Congresul a adoptat în unanimitate (cum altfel?) „Hotărârea privind Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin”. Se stipula astfel că: „Mausoleul din Piaţa Roşie de lângă zidul Kremlinului, creat pentru a perpetua memoria lui Vladimir Ilici Lenin, nemuritorul întemeietor al Partidului Comunist şi al statului sovietic, conducătorul şi învăţătorul omenirii muncitoare, va fi cunoscut de-acum înainte drept 'Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin'”.

Cel adorat până în martie 1953 drept corifeul ştiinţei, titanul gândirii, cel mai mare strateg al tuturor timpurilor, prietenul copiilor, lingvistul genial, al patrulea clasic al marxismului (etc.), era expulzat din lăcaşul sacrosanct: „Se consideră nepotrivită menţinerea sarcofagului conţinând sicriul lui I. V. Stalin în Mausoleu, întrucât Stalin a comis serioase violări ale poruncilor lui Lenin, abuzuri de putere, represiuni în masă împotriva poporului sovietic, iar acţiunile sale din perioada cultului personalităţii fac imposibilă rămânerea sicriului cu trupul său în Mausoleul lui V. I. Lenin”. Coşmarul stalinist a fost învins, măcar simbolic, ca urmare a visului tovarăşei Lazurkina. Cu aprobarea lui Hruşciov, apărea în „Pravda” poemul dinamitard „Urmaşii lui Stalin” al tânărului scriitor Evgheni Evtuşenko. Tot cu acordul primului secretar al CC al PCUS era publicată, în 1962, în revista „Novâi Mir”, condusă de Aleksandr Tvardovski, capodopera lui Soljeniţîn „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, prima recunoaştere publică, într-o publicaţie oficială, a existenţei lagărelor de concentrare comuniste. Magnaţii PCUS pretindeau că susţin de-stalinizarea. Aleksandr Şelepin (poreclit „Şurik de fier”), şeful KGB-ului, a rostit la Congresul al XXII-lea unul dintre cele mai înflăcărate rechizitorii împotriva defunctului dictator. În realitate, se urzea de-acum complotul care avea să ducă la înlăturarea lui Hruşciov în octombrie 1964. Începea o nouă glaciaţiune care se termina abia în martie 1985, prin alegerea lui Mihail Gorbaciov la cârma PCUS. În noiembrie 1987, la a 70-a aniversare a loviturii de stat bolșevice definită mistificator drept „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, Gorbaciov denunța „crimele de neiertat și de neuitat ale stalinismului”.