Vladimir Tismăneanu

Există vesti pe care când le afli rămâi împietrit. Așa am primit anunțul privind maladia Regelui Mihai și decizia de retragere din viața publică. Se încheie acum un ciclu politic românesc. Să spun din capul locului că Regele Mihai este ultimul dintre conducătorii coaliției antifasciste care mai este în viață. De asemenea, trebuie accentuat rolul său în rezistența față de dictatul lui Vîșinski și al agenților sovietici ce-și ziceau PCR. În anii războiului, când țara era condusă de Ion Antonescu și clica sa fascistă, Regele Mihai și Regina-Mamă au făcut tot ce le stătea în puteri pentru a stăvili valul genocidar antisemit. Întreaga sa filosofie morală este opusul exclusivismului și al intoleranței.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:03:16 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Pentru mine, la fel ca pentru atâția alții, Regele Mihai I înseamnă multe lucruri: povestirile din familie, minciunile din manualele oficiale, transmisiunile mesajelor de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. L-am întâlnit cu câteva prilejuri, am stat îndelung de vorbă, prin 1988, aici, lângă Washington. Erau prezenți Andrei Brezianu de la Vocea Americii și Nestor Ratesh de la Europa Liberă. Am fost frapat de prospețimea și calmul judecăților sale politice, de absența oricărei urme de radicalism vindicativ. L-am revăzut apoi, după 1989, aici, în State, și la București. A fost prezent, pe 18 decembrie 2006, la sesiunea Parlamentului în care Traian Băsescu a prezentat concluziile Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. M-am întâlnit adeseori cu Principesa Margareta, inclusiv în casa Siminei Mezincescu. Au fost prezenți atunci Corneliu Coposu și Dan Grigore.

Fără nicio îndoială, Regele Mihai a jucat un rol decisiv în istoria acestei țări și a Europei. Prins într-un angrenaj infernal, a reușit să-și mențină neclintit angajamentul democratic, să salveze speranța celor care se întrebau dacă România mai are vreun viitor ca stat independent. A crezut în suveranitatea națională și în suveranitatea poporului. A fost constrâns să abdice de către un grup de gangsteri politici susținuți de armată și poliția secretă a imperiului roșu.

După 1990, noii politruci, recrutați dintre cei vechi, au proferat insulte la adresa Regelui Mihai. Nu doar în imunda fițuică România Mare, dar și în ziare feseniste precum Adevărul, Azi, și Dimineața, au apărut atacuri abominabile la adresa Regelui și familiei sale. Pentru Ion Iliescu și Petre Roman, a lovi în Rege era o probă de loialitate politică. Au fost destui cei dispuși să o facă.

A fost gonit dintr-o țară, care era și a lui, precum un infractor. Am scris atunci, în revista 22, un articol intitulat „Pălmuirea istoriei”. Îmi mențin integral poziția respectivă: Regele Mihai este o parte reală, semnificativă și demnă de respect a istoriei onoarei la români.

Din păcate, după ani, s-au rostit vorbe grele și de către un președinte care și-a asumat concluziile Raportului Final, inclusiv elogiul adus Regelui. Toate acestea nu au afectat, nu aveau cum să afecteze imaginea unui om politic corect, onest și vertical. Treptat, în anii din urmă, prezența Regelui a devenit tot mai crepusculară. Vârsta, politica de cabinet a anturajului, și-au spus cuvântul. Tactici greu de deslușit au dus la compromisuri suprinzătoare. Nu este aici și acum momentul să le discut.

Ideea monarhică este azi una mai degrabă nostalgică. Ceea ce nu înseamnă că este irelevantă. Va trebui ca, odată și odată, statul român să spună, prin vocea sa cea mai autorizată, că actul de la 30 decembrie a fost un viol istoric. Ce pot spune eu, acum, ca om care îl cunoaște personal pe Regele Mihai și îl prețuiește nespus de mult, este că-i doresc refacere grabnică și sănătate! Apune un soare. Să-i mulțumim pentru razele de lumină pe care ni le-a dăruit.

Regim dominat de ideologie, URSS s-a bazat pe presupunerea infailibilității partidului comunist, precum și pe statutul de Dumnezeu al liderului. Pentru Stalin, mitul rolului conducător predestinat al partidului a coincis cu creșterea continuă a puterii sale personale. În timp ce asasina vechea gardă bolșevică a partidului, el pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:53 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Al Doilea Război Mondial a adăugat și mai mult la imaginea sa supraomenească. Teribilele lui gafe, lichidarea conducerii superioare a Armatei Roșii și infamul pact cu Germania nazistă au fost ocultate de mulți, inclusiv de politicieni occidentali. Stalin a apărut drept un autentic strateg și om de stat extrem de capabil. Tot el a inițiat Războiul Rece pentru a-și consolida dominația asupra țărilor-satelit din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au sfidat în 1948, Stalin i-a excomunicat ca pe „o bandă de asasini și spioni”..

Paranoia sa terminală a dus la închipuirea unor comploturi sioniste menite să-l ucidă pe el și să distrugă socialismul. Până la sfârșitul vieții sale, Stalin a fost înconjurat de lachei slugarnici și sicofanți a căror singură preocupare era propria lor supraviețuire. Unul dintre aceștia a fost Nikita Hrușciov, care în septembrie 1953 a devenit primul secretar al al Comitetului Central al Partidului. Inițial, impulsivul Hrușciov a împărțit puterea cu alți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul era reîntoarcerea la principiul leninist al „conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au reîntors la casele lor în timpul dezghețului post-1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat Noul Curs în Ungaria. Propaganda isterică anti-Tito lua și ea sfârșit. Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze mergând în direcția denunțării defunctului tiran. In 1955, a fost stabilită o comisie care a lucrat în secret spre a documenta anvergura și efectele regimului de teroare al lui Stalin. Președintele acesteia a fost Piotr Pospelov, fost zelos apologet stalinist. Hrușciov s-a folosit de al XX-lea Congres pentru a-l demitiza pe Stalin. A dezgropat testamentul lui Lenin (care cerea, în 1923, înlocuirea lui Stalin ca secretar general al partidului) și l-a distribuit delegaților la congres. Ani mai târziu, Mihail Gorbaciov, care fusese prezent la eveniment, menționa într-un dialog cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul zguduitor al discursului asupra sa și a generației sale de aparatcici de partid.

Aleksandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul glasnost, își amintea că evenimentul fusese începutul deșteptării sale politice. Discursul Secret a însemnat, printre alte lucruri, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune de bolșevism mult mai puțin intolerantă, mult mai flexibilă. Textul epocal prezentat de Hrușciov a conținut semințele reformelor lui Gorbaciov. Evident, în lumina revoluțiilor din 1989 și a prăbușirii URSS, discursul a oferit mult prea puțin în termenii unui atac general la adresa bolșevismului. Însă pentru 1956, la doar trei ani de la moartea lui Stalin, documentul a fost cutremurător.

De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? În primul rând, teroarea politică se dovedise deja contraproductivă. Aparatul de partid și intelighenția erau sătule să mai trăiască într-o permanentă teroare. Prin spulberarea mitului lui Stalin și reînvierea leninismului, Hrușciov propunea un nou principiu legitimator. „Reîntoarcerea la Lenin” a devenit cuvântul de ordine. O imagine idealizată a lui Lenin a fost construită pentru a atinge acest scop ideologic. În al doilea rând, la acel moment, Hrușciov lupta pentru putere cu staliniștii din Prezidiul partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov și Kaganovici au detestat eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și au dorit să se debaraseze de el. În al treilea rând, a existat un element psihologic personal: cu cât afla mai multe Hrușciov despre Marea Teroare în timpul pregătirii Discursului Secret, cu atât mai indignat devenea cu privire la crimele lui Stalin. Nu că ar fi fost străin de multe dintre ele. În fapt, a participat la teroare, mai ales în Ucraina, dar a intrat în cercul intim al lui Stalin relativ târziu și nu era la fel de influent precum ceilalți baroni.

Pe de altă parte, Hrușciov s-a ferit de la a critica instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de Discursul Secret prezenta un Stalin timpuriu care se opusese în mod corect lui Troțki, Zinoviev și Buharin, și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, mai ales sub influența lui Nikolai Ejov și Lavrenti Beria, el s-a angajat în acțiunile îngrozitoare expuse de Raport. Evident, era vorba de o mistificare. Problema nu era pur și simplu personalitatea malignă a lui Stalin sau influența malefică a lui Beria. Chestiunea care se punea era aceea a identificării cauzelor sistemice ale catastrofei morale, politice și sociale a stalinismului. În acest sens, Discursul Secret al lui Hrușciov a ratat șansa de a sublinia aceste cauze adânci și a rămas la un nivel explicativ simplist și superficial.

Până la sfârșitul vieții sale, chiar și după ce a fost îndepărtat în octombrie 1964 de conspirația neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic devotat și nu a admis niciodată că ambiția leninistă de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile umane, fusese cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, Discursul Secret a inaugurat epoca reformării comuniste, contra-reformei și disoluției finale. Era a ceea ce Czesław Miłosz a numit Noua Credință se sfârșise. Așa cum a scris dramaturgul Gyula Háy (unul din liderii intelectuali ai Revoluției maghiare) în autobiografia sa Born in 1900: „Izbucnirile emoționale ale lui Hrușciov la adresa lui Stalin au lăsat în urma lor ceva ce nu putea fi negat - o pasiune mistuitoare care acumulase intensitate timp de decenii, pasiunea pentru umanitate”.