Somnambulismul ideologic a fost una din patologiile veacului trecut. Riscă să fie și una a celui actual. Hitler spunea că își urmează destinul „cu siguranța unui somnambul”. Secolul XX a fost dominat de saltimbanci și somnambuli, de magicieni și demagogi, de pseudo-profeți și de șarlatani cinici. Înarmați cu ideologii revoluționare, precum Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski, au putut să dea foc unor cetăți mult prea vulnerabile, asemeni Rusiei lui Kerenski și Republicii de la Weimar. Ori, de ce nu, României interbelice, atacată de cei numiți de Dinu Pillat vestitori. Iar intelighenția a fost încântată să participe la aceste jocuri piromane. Când s-a trezit, era prea târziu, ritualurile nihiliste își produseseră efectele, noii herostrați câștigaseră partida.
Mentalitatea și moralitatea burgheziei au fost denunțate drept filistine. Ne-am trezit cu mentalitatea comisarilor întunecați și a batalioanelor SA. Raymond Aron a scris despre marxisme imaginare. Există și fascisme imaginare. Uneori se suprapun până la contopire. Cum nota Mihail Sebastian în Cum am devenit huligan, fascismul și comunismul au în comun disprețul pentru individul neînregimentat, pentru om ca persoană, nu ca membru al unei colectivități (clasă socială, grup rasial, trib, națiune, etc). La începutul anilor '90, fostul profesor de socialism științific de la Facultatea de Filosofie a Universității din București, Radu Florian, apropiat de noua conducere a României, publica, sub titlul O idee care ucide, o antologie de scrieri din anii interbelici ale unor cunoscuți intelectuali români.
Sunt ultimul care să nege că au existat derapaje lamentabile ale unor gânditori străluciți, dar antologia lui Florian păcătuia prin unilateralitate. În anii '30, dar și mai departe, două (cel puțin) au fost ideile asasine: fascismul și comunismul. A cădea la Partid sau la Mișcare, spre a relua o sintagmă a lui Belu Zilber, era pe-atunci o ispită căreia nu i-au rezistat nici Mircea Eliade, nici, să spunem, Louis Aragon sau Pablo Neruda. Trecutul deochiat (formularea Martei Petreu despre tinerețea lui Cioran, o tinerețe asumată și regretată), nu a fost doar la extrema dreaptă...
Fascizarea comunismului românesc, un fenomen despre care am scris și care a fost explorat de Monica Lovinescu la vremea rezistenței anti-protocroniste, este dovada că extremele ideologice împărtășesc obsesii, mituri, emoții, fobii, nevroze, sentimente și resentimente similare, uneori identice.
Contrapartea cronologică a Nopții de Cristal și a abjectei prigoane antisemite din Germania nazistă a fost Marea Teroare din Uniunea Sovietică stalinistă, deci comunistă. Ambele operațiuni criminale se pretindeau purificatoare. Nu discut aici numărul victimelor, ci intenționalitatea distructivă, exterministă. Teroarea organizată cu sprijinul tuturor aparatelor statale face parte din codul genetic al totalitarismului. Este, dacă vreți, numitorul comun al acestor sisteme. Tocmai de aceea am salutat volumul O idee care ne sucește mințile de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici. Tocmai de aceea socot că scrieri precum Viață și destin și Panta Rhei de Vasili Grossman au valoare de îndreptar moral, pe lângă imensa lor valoare estetică. Cât despre Radu Florian, pe care l-am cunoscut, pot depune mărturie că avea oroare de conceptul însuși de totalitarism.
Ele se întâlnesc în aversiunea viscerală pentru statul de drept, pentru moderație. În al treilea volum al romanului lui Herman Broch, The Sleepwalkers (Die Schlafwandler) este inclus eseul Dezintegrarea valorilor. În al ei volum Men in Dark Times, Hannah Arendt are un eseu despre Broch. Trăim, din nou, un moment când valorile par să se afle în plină destrămare, când ni se spune că statul de drept este o ficțiune, iar constituționalismul democratic o simplă fațadă care camuflează mistuitoare conflicte de clasă. Învățăm oare ceva?
