Profesorul Ken Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a existat, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare intră în competiție cu grupuri antiseculare, xenofobe, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. În cadrul unei conferințe din noiembrie 2009 la Wilson Center, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei Centrale și de Est în ultimii 400 de ani.
Autorul Noii dezordini mondiale a fost printre puținii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui „partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală și culturală: „Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist... Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction”, A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).
Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului, altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi „reziduurile leninismului” - un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.
Dispariția, din punct de vedere ideologic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în urma un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-și rădăcinile în moștenirea epocii comuniste și a celei precomuniste: naționalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul și chiar mai mult sau mai puțin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moșteniri este fluiditatea angajamentelor și afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăților postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituții independente, precum mass-media și structurile economiei de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara amenințarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor și a autorității. Nu există un “liant social”, iar formațiunile politice actuale au eșuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituțional sau identități post-convenționale, spre a folosi termenul lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populației predomină sentimentul de a fi fost trădați de către politicieni, și persista dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităților individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.
