Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante.
N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arthur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.
Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.
În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Daniel Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.
Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.