Ritmul unei revoluții este o chestiune crucială. De el depinde succesul sau eșecul. În ceea ce privește enigma luării puterii cu o asemenea celeritate, să ne gândim la instrumentul utilizat. E vorba de falanga revoluționară înarmată cu un crez monolitic, o ideologie care interzice dubiul. În lupta sa cu menșevicii, Lenin a insistat pe două elemente-cheie: primul, semnificația crucială a organizației revoluționare ultra-centralizată, militarizată, cu structură de sectă religioasă. Disciplina perinde ac cadaver este trăsătura esențială a acestui univers politic și mental. Rosa Luxemburg a fost printre acei socialiști care au sesizat foarte devreme sâmburele dictatorial al machiavelismului revoluționar leninist. Dar această organizație nu își poate atinge țelurile în absența ideologiei. Pentru Lenin nu există culori intermediare, zone de interferență, atitudinea partinică (partiinost) este indubitabilă, sacrosanctă: „Ideologie burgheză sau proletară, tertium non datur”. De aici și pasionalitatea extremă a intervențiilor ideologice ale lui Lenin. Este ca și cum în fiecare din aceste bătălii teoretice, pentru cei mai mulți dintre noi epuizante exerciții ezoterice, este în joc soarta omenirii.
Strivirea adversarului, acesta este scopul lui Lenin, lucru amintit de Valentinov în cartea sa „Encounters with Lenin”. Tovarășa de viață a lui Lenin, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, era la fel de îndârjită, de neiertătoare cu cei care se „abăteau” de la linia dictată de omniscientul Ulianov. Ura mortală a lui Lenin, împotriva lui Pavel Borisovici Axelrod, distinsul gânditor menșevic, provenea exact din această intoleranță maniacală. Revenind la acest puzzle al colosalei rapidități a cuceririi puterii, cred că a fost vorba de rolul decisiv al unei personalități global-istorice (world historical), deci Lenin, și de vehiculul utilizat, partidul comunist, partidul de tip nou, cum se spunea, partidul de avangardă, sau, reluând cuvintele lui Gramsci, în ale sale note despre Machiavelli, Principele modern. Un partid format din cel mai select grup de militanți, din revoluționarii de profesie. Mai târziu, leninistul argentino-cubanez Ernesto Che Guevara va scrie că datoria oricărui revoluționar este să facă revoluția. Tranșant, simplu, fără urmă de ezitare, așa sună devizele leniniste. Partidul leninist nu este doar o mișcare revoluționară, este vorba de ceea ce se numește partid-mișcare, deci o entitate cu un statut fără precedent în aventura politică a modernității. Este ceea ce a clarificat Claude Lefort în remarcabila sa carte La complication. Lefort a fost specialist nu doar în comunism, ci, la fel de riguros și sofisticat, în Machiavelli. Dacă nu mă înșel, și-a susținut doctoratul despre Machiavelli cu marele sociolog Raymond Aron. L-am cunoscut pe Lefort, poate voi povesti cu alt prilej discuția pe care am purtat-o cu el la București, în 1999.
Acum, despre Congresul al X-lea al partidului bolșevic. Atunci s-a lansat Noua Politică Economică (NEP-ul), deci s-a făcut o concesie majoră pe linia celor cerute de rebelii din fortăreața Kronstadt. Dar tot atunci s-a decis nimicirea focarului revoluționar antibolșevic de la Kronstadt. Operațiunea a fost condusă de Troțki, comisar al poporului pentru apărare. Niciodată Lev Davidovici nu a exprimat vreun regret pentru rolul său decisiv în masacrul din martie 1921. Al treilea lucru cu implicații formidabile a fost adoptarea, la propunerea lui Lenin, la acel congres, a rezoluției care interzicea fracțiunile în partid. Această rezoluție asfixia practic orice tentativă de dezbatere democratică, o criminaliza aprioric și definitiv.
Nu știm dacă era vorba, pentru Lenin, de un moment tactic, ori așa vedea el viitorul bolșevismului. Ce știm sigur este că rezoluția anti-fracțiuni va fi folosită de troica Stalin-Zinoviev-Kamenev împotriva lui Troțki, apoi de Stalin și Buharin contra Opoziției Unificate (Troțki, Zinoviev, Kamenev) și, în fine, de Stalin și mirmidonii săi împotriva lui Buharin, Rîkov și Tomski. Din acel fatidic moment, fracționismul devine păcatul suprem în citadela bolșevică. Cum a arătat Leonard Schapiro, această rezoluție a fost condiția indispensabilă pentru consolidarea autocrației bolșevice. Ea a fost abandonată abia în perioada lui Gorbaciov, după 1985, ca parte a ceea ce putem numi, împrumutând conceptul lui Robert C. Tucker, de-radicalizarea regimului sovietic.
*Fragment din dialogul care deschide volumul „Dosar Lenin. Vraja nihilismului” de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing.
