Unii încă încearcă să ne convingă că a existat un frumos, nobil, generos, ideal comunist, că atrocitățile nu au decurs din ideologia marxist-leninistă, ci din deturnarea acesteia de către diverși dictatori psihopați. Ar fi vorba de anomalii, de paranoia individuală, nu de consecințele logice ale unor postulate himerice. Este vorba de vechea și epuizata poveste a ouălor sparte pentru a găti omleta perfectă. De care omletă, a spus-o - cred - primul Panait Istrati, nu s-a bucurat nimeni (ideea reapare la Isaiah Berlin în cartea The Crooked Timber of Humanity, când scria că știm că s-au spart milioane de ouă, dar nimeni nu a gustat vreodată omleta).
O carte din 2010 despre „Marele Salt” maoist (1958-1962) și „comunele populare”, datorată istoricului Frank Dikotter, dă cifra morților provocați de acea obsesie ideologică a lui Mao și a camarazilor săi: minimum 30 de milioane, dar cel mai probabil 40 de milioane de morți. Notez aceste cifre și îmi tremură degetele. De două ori populația României. Îmi amintesc, scriind aceste rânduri, de un articol al regretatului Matei Călinescu, strălucit istoric și critic literar, dar și un admirabil analist al ideilor politice și artistice, apărut ca recenzie la volumul lui Paul Johnson Modern Times, în revista American Spectator. Titlul era cât se poate de sugestiv: „Secolul nostru al monștrilor”. Crimele comunismului trebuie condamnate fără echivoc, asemeni celor comise de regimurile totalitare fasciste. A curs enorm de mult sânge din cauza utopiilor purificării absolute (naziste, mussoliniene, leniniste, staliniste, dejiste, enveriste, maoiste, polpotiste), a ideologiilor bazate pe resentimentul de rasă și pe acela de clasă. Apocalipsul și resentimentul s-au îngemănat în național-socialism, a demonstrat-o istoricul Philippe Burrin în volumul cu același titlu care a fost publicat în limba română la Editura Hasefer.
Urmaș al iacobinismului, născut din logodna dintre escatologia marxistă și radicalismul revoluționar rus, mesianismul bolșevic purta în sine sămânța fanatismului orb. Nu a surprins astfel faptul că a culminat într-o soteriologie cataclismică. Există o întreagă literatură pe acest subiect de la Nikolai Berdiaev la studii mai recente precum lucrările lui Igal Halfin. Spre a relua analiza lui Eric Voegelin, a cărui carte despre „religiile politice” a apărut la Humanitas în anul 2010, tradusă de Bogdan Ivașcu, imanentizarea eschatonului duce la dezastre, la catastrofe sociale fără precedent. Ura s-a substituit compasiunii, Binele a fost eliminat ori, mai exact spus, în spiritul lui Vladimir Soloviov și Orwell, citiți de Alain Besançon, a fost falsificat. A triumfat în aceste macabre experimente un nihilism demonic, o barbară patimă a distrugerii cum omenirea nu mai cunoscuse și, să sperăm, nu va mai cunoaște.
Așa cum au demonstrat-o Richard Pipes, Aleksandr Iakovlev, Nicolas Werth și, mai recent, Robert Gellately în volum său despre Lenin, Stalin și Hitler (The Age of Social Catastrophe), Stalin nu a făcut decât să exacerbeze (i)logica teroristă inaugurată de Lenin. Idealizarea lui Lenin este una din tehnicile favorite ale unei stângi radicale care încearcă să se spele pe mâini de ororile stalinismului, refuzând să le conecteze cu experiența criminală a leninismului. Când Stalin se proclama cel mai fidel discipol al fondatorului bolșevismului, el nu greșea. Stalin nu a fost impostorul ori uzurpatorul denunțat de arhi-rivalul său Lev Troțki, ci un bolșevic autentic, devotat cu trup și suflet preceptelor leniniste. Cât privește alternativa Troțki sau cea Buharin, să nu uităm că ambii corifei au susținut masacrarea marinarilor revoltați de la Kronstadt, în martie 1921, a căror unică „vină” era că revendicau soviete (consilii) fără comuniști.
Experiența totalitară a secolului XX a impus necesitatea existenței unui orizont moral într-o societate. Numai astfel este protejată diversitatea de pericolul uniformizării violente a spațiului public. Imperativul politicului fără iluzii, eliberat de tentația Utopiei, este de fapt trista şi dureroasa lecție pe care epoca extremismelor ideologice a lăsat-o civilizației occidentale contemporane. Cu alte cuvinte, condamnarea crimelor comunismului implică și instituirea unei metodologii a îndoielii în spațiul public. Acesta din urmă este un filtru obligatoriu pentru orice justificare profundă, credibilă şi durabilă a pariului pe libertatea ființei umane. Tentația totalitară, a abandonării libertății, este un spectru al subconștientului nostru colectiv. Ea se poate materializa dezastruos atunci când comandamente utopice pentru dobândirea „fericirii absolute” se substituie spiritului critic, reflecției autonom