Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Contribuția lui Adam Michnik la teoria și practica disidenței est-europene este copleșitoare. Scrisorile din închisoare au fost pe drept cuvânt celebrate ca documente cruciale pentru formularea strategiei opoziției antitotalitare, care avea să ducă, în cele din urmă, la năruirea comunismului în Polonia și întreaga regiune numită cândva „Blocul sovietic”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:52 0:00
Link direct

Volumul publicat la University of California Press sub titlul Scrisori din libertate, cu o splendidă prefață de Ken Jowitt, este o culegere de eseuri, interviuri și analize istorice menite să explice și să lumineze încurcatele căi ale tranziției dinspre autoritarismul bolșevic spre societatea deschisă. În multe din aceste eseuri, Michnik reia teme esențiale pentru demersul său reflexiv, înainte de toate cele legate de destinul revoluției după victoria forțelor anticomuniste, impactul naționalismului și al fundamentalismelor în aceste tranziții, dilemele generate de revenirea în poziții de putere a foștilor comuniști (mai mult sau mai puțin pocăiți).

În ansamblu, lumea postcomunistă îi apare lui Michnik drept un imens experiment în care se reconstruiesc identități, loialități, sentimente și convingeri. Fără a idealiza acest univers, conștient de faliile și pericolele tranziției, Michnik respinge absolutismul moral și pretențiile oricărei instituții (stat, biserică) de a se substitui suveranității conștiinței individuale. Etern eretic, el continuă să parieze pe onoare și demnitate împotriva oricărei înregimentări colectiviste.

În contrast cu acei radicali prezenți în ambele tabere postrevoluționare (foștii opozanți de o parte, foștii comuniști și simpatizanții lor de cealaltă), Michnik propune ideea neortodoxă conform căreia restaurațiile sunt consecința inevitabilă a refuzului de a declanșa teroarea. Cu alte cuvinte, jocul democratic, așa cum se configurează el în lumea postcomunistă, este suficient de permisiv pentru ca ex-comuniștii să se poată întoarce la guvernare (dar nu la putere, în sensul de dinainte de 1989) pe cale parlamentară. Vechiul sistem, bazat pe violență structurală și manipulare simbolică, nu se mai poate întoarce, afirmă și Michnik, și Havel într-un fascinant dialog inclus în același volum.

Chestiunea esențială pentru Michnik este că această revenire (în Polonia în special, dar și în alte țări) nu se petrece sub forma loviturilor de stat și prin siluirea legalității, ci în chip procedural. Normalitatea democratică, dezamăgitoare pentru unii, îi apare lui Michnik drept preferabilă unui climat de isterie punitivă, în care societatea este polarizată și fragmentată, iar reconcilierea e privită de către extremiștii de diverse nuanțe drept capitulare sau trădare. „Războiul s-a sfârșit”, crede Michnik, sfidându-i pe cei care continuă să întrețină vechi patimi și resentimente. Viziunea lui poate fi discutată, însă nu-i putem contesta autenticitatea și consecvența.

Eroismul rezistenței antitotalitare lasă loc în lumea postcomunistă politicii pașilor mărunți. Gesturile grandilocvente îl îngrijorează și exasperează pe cel care, încă din anii închisorilor comuniste a jurat că nu se va transforma vreodată în gardian al foștilor adversari. Faptul că foștii comuniști se supun procedurilor democratice este mai important decât dosarele biografice, afirmă Michnik. Ceea ce, desigur, nu implică o necondiționată pactizare cu foștii comuniști. Reconcilierea (sau, mai bine zis, amnistia) nu înseamnă amnezie, o spune mereu editorul Gazetei Wyborcza. Citându-l pe Zbigniew Herbert (1924-1998), el afirmă că nimeni nu are dreptul să ierte în numele celor ce au fost asasinați în zori. Obligativitatea memoriei este așadar un sine qua non al acestei stranii normalități postcomuniste. Politicienii ex-comuniști din Polonia și Ungaria nu mai au zelul ideologic care îi mobilizase pe precursorii lor în frenetica încercare de a construi utopia societății perfecte („singura societate perfectă este cea a lagărelor de concentrare”, scrie Michnik). Marxismul a încetat de mult să le mai inspire acțiunile: departe de a favoriza restaurarea unei economii de comandă, planificate, mulți din acești exponenți ai fostelor partide comuniste sunt astăzi campionii și beneficiarii pieței libere. Michnik susține o abordare răbdătoare și tolerantă a situației politice și morale a postcomunismului. În locul imprecațiilor justițiare, bazate pe viziuni maniheist-vindicative, el propune o filosofie politică ai cărei piloni sunt individualismul, libertatea, civismul, patriotismul constituțional. Se poate spune că ideile lui Michnik sunt direct legate de tezele unor Isaiah Berlin, Hannah Arendt și Karl Popper. „Cenușiul este minunat”, afirmă el într-un superb eseu, sugerând că timpurile ideologiilor „fierbinți” sunt sfârșite și că a sosit momentul pentru cultivarea ideilor, nu a sistemelor doctrinare închise. Rezervele lui Michnik față de practicile justiției politice retroactive provin din cunoașterea intimă a mecanismului revoluțiilor, în special a tradiției Revoluției Franceze. În spațiul gândirii critice europene, Michnik reprezintă o tendință nedisimulat anti-iacobină. Iritant nu o dată, savurând paradoxul și ironia, necruțător cu orice formă de conformism dogmatic, Michnik rămâne unul dintre cele mai vii spirite ale gândirii democratice contemporane.

Scenarii tenebroase
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:50 0:00
Link direct

Știam că filmul produs de Securitate, fusese „interpretat” chiar de către acuzați. L-am văzut grație Irinei Lusztig și m-a frapat prin tendențiozitatea sa vituperantă. La prezentările din 1960, este probabil ca „interpreții” (minus Monica Sevianu) fuseseră de-acum executați. De ce jucaseră acele roluri ignobile? De ce acceptaseră acea sinistră mascaradă? În epocă, îmi amintesc, în cercurile ilegaliste, se șoptea că întreaga afacere era „răzbunarea familiei Drăghici”. Un rol crucial în povestea respectivă l-a jucat un personaj despre care am apucat să vorbesc de-a lungul anilor cu o apropiată a sa, profesoară de filosofie Magda Stroe (o vedem în filmul lui Alexandru Solomon).

Edgar Reichmann a publicat în Vest, după emigrarea în Franța, un roman intitulat „Denunțătorul”, în care Sașa Mușat apărea drept creierul întregii afaceri. Istoric fără studii terminate (din câte știu), el a fost lider al tineretului social-democrat, colaborând cu comuniștii în anii de după război. Apoi a „defectat” în Franța, cel mai probabil cu misiunea de a penetra cercurile exilului (apare menționat în Jurnalul lui Virgil Ierunca). A revenit în țară (probă că lucrase pentru Securitate) și a fost numit prodecan și secretar de partid la facultatea de Istorie a Universității din București. O asemenea numire nu putea fi făcută decât cu știrea și aprobarea lui Leonte Răutu. Apoi a fost debarcat (rațiune de a dezvolta un complex de persecuție). Era prieten cu frații Ioanid și cu Igor (Gugu) Sevianu. Fuseseră cu toții elevii lui Mihail Sebastian și Jacques Byck la Liceul Cultura.

Mușat era văr primar cu soția lui Bodnăraș (Florica Münzer)—de care liderul comunist s-a despărțit cam în aceeași perioadă (1960). Pentru unii istoricii profesioniști, Mușat era un impostor. Alții și-l amintesc mai puțin odios. Oricum, avea temperament de aventurier. Am stat de vorbă despre acest personaj cu profesorul Paul Cornea (partea legată de Liceul Cultura) și cu profesoara Zoe Petre (cea legată de rolul său nefast în Facultatea de Istorie). În anii ’70, în lungi plimbări bucureștene, mi-a vorbit despre Mușat istoricul Alexandru (Sami) Vianu. În toate discuțiile revenea ca un laitmotiv termenul „aventurier”. L-a cunoscut bine și doctorul Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, mi-a povestit lucruri fascinante. Și-l imagina pe Sașa trăind undeva în Argentina, revenind pentru o scurtă vizită la București, locul unde „gangsterii” fuseseră lichidați.

Jaful a fost real. Rămâne întrebarea: a fost Mușat un agent provocator, un colaborator al Securității în construirea unei acțiuni menite să compromită un grup politic (ilegaliști) și etnic (evrei)? Apoi, în Cartea Alba a Securității, publicată în timpul și sub egida lui Virgil Măgureanu, exista un document care susține că „banda Ioanid” pregătea atentate teroriste contra lui Drăghici și a lui Leonte Răutu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic și șef suprem al propagandei. Această temă a dispărut din acuzațiile ulterioare.

Se spune că Gheorghiu-Dej l-ar fi întrebat pe Drăghici: „Ce nevoie au evreii de milionul și mai bine de lei” „Ce să facă cu ei?” Profesorul Paul Ioanid era o vedetă a științei românești. Mi-l amintesc la televizor prezentând lansarea sputnik-ului. Toți acești oameni câștigau excelent după criteriile epocii. Erau ei „haiduci sioniști” ori comuniști deziluzionați? Afacerea a coincis cu arestările unor figuri de vârf, tot evrei, ale Ministerului Comerțului Exterior. De asemenea, este perioada arestării grupului ce avea să fie numit „lotul Constantin Noica”.

„Actorii” marelui jaf și ai filmului securist au fost cu toții condamnați la moarte. Cu excepția Monicăi Sevianu, au fost executați (plutesc mistere privind decesul real al lui Mușat, chiar doctorul Brătescu, cum spuneam, avea unele îndoieli). Cred că a fost vorba de o operație propagandistică, cu certe implicații antisemite. Actorii și regizorii veneau din aceeași parte a spectrului politic, fuseseră membrii aceleiași familii. Rămâne de studiat ce-i făcuse să se despartă cu atâta clocotitoare aversiune mutuală. O lecție a celor care au crezut sincer dată ariviștilor și poltronilor? O acțiune sinucigașă menită să resuscite, în febra unei sfidări absolute a „ordinii legale” staliniste, fraternitatea pierdută și speranțele asasinate?

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG