Știam că filmul produs de Securitate, fusese „interpretat” chiar de către acuzați. L-am văzut grație Irinei Lusztig și m-a frapat prin tendențiozitatea sa vituperantă. La prezentările din 1960, este probabil ca „interpreții” (minus Monica Sevianu) fuseseră de-acum executați. De ce jucaseră acele roluri ignobile? De ce acceptaseră acea sinistră mascaradă? În epocă, îmi amintesc, în cercurile ilegaliste, se șoptea că întreaga afacere era „răzbunarea familiei Drăghici”. Un rol crucial în povestea respectivă l-a jucat un personaj despre care am apucat să vorbesc de-a lungul anilor cu o apropiată a sa, profesoară de filosofie Magda Stroe (o vedem în filmul lui Alexandru Solomon).
Edgar Reichmann a publicat în Vest, după emigrarea în Franța, un roman intitulat „Denunțătorul”, în care Sașa Mușat apărea drept creierul întregii afaceri. Istoric fără studii terminate (din câte știu), el a fost lider al tineretului social-democrat, colaborând cu comuniștii în anii de după război. Apoi a „defectat” în Franța, cel mai probabil cu misiunea de a penetra cercurile exilului (apare menționat în Jurnalul lui Virgil Ierunca). A revenit în țară (probă că lucrase pentru Securitate) și a fost numit prodecan și secretar de partid la facultatea de Istorie a Universității din București. O asemenea numire nu putea fi făcută decât cu știrea și aprobarea lui Leonte Răutu. Apoi a fost debarcat (rațiune de a dezvolta un complex de persecuție). Era prieten cu frații Ioanid și cu Igor (Gugu) Sevianu. Fuseseră cu toții elevii lui Mihail Sebastian și Jacques Byck la Liceul Cultura.
Mușat era văr primar cu soția lui Bodnăraș (Florica Münzer)—de care liderul comunist s-a despărțit cam în aceeași perioadă (1960). Pentru unii istoricii profesioniști, Mușat era un impostor. Alții și-l amintesc mai puțin odios. Oricum, avea temperament de aventurier. Am stat de vorbă despre acest personaj cu profesorul Paul Cornea (partea legată de Liceul Cultura) și cu profesoara Zoe Petre (cea legată de rolul său nefast în Facultatea de Istorie). În anii ’70, în lungi plimbări bucureștene, mi-a vorbit despre Mușat istoricul Alexandru (Sami) Vianu. În toate discuțiile revenea ca un laitmotiv termenul „aventurier”. L-a cunoscut bine și doctorul Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, mi-a povestit lucruri fascinante. Și-l imagina pe Sașa trăind undeva în Argentina, revenind pentru o scurtă vizită la București, locul unde „gangsterii” fuseseră lichidați.
Jaful a fost real. Rămâne întrebarea: a fost Mușat un agent provocator, un colaborator al Securității în construirea unei acțiuni menite să compromită un grup politic (ilegaliști) și etnic (evrei)? Apoi, în Cartea Alba a Securității, publicată în timpul și sub egida lui Virgil Măgureanu, exista un document care susține că „banda Ioanid” pregătea atentate teroriste contra lui Drăghici și a lui Leonte Răutu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic și șef suprem al propagandei. Această temă a dispărut din acuzațiile ulterioare.
Se spune că Gheorghiu-Dej l-ar fi întrebat pe Drăghici: „Ce nevoie au evreii de milionul și mai bine de lei” „Ce să facă cu ei?” Profesorul Paul Ioanid era o vedetă a științei românești. Mi-l amintesc la televizor prezentând lansarea sputnik-ului. Toți acești oameni câștigau excelent după criteriile epocii. Erau ei „haiduci sioniști” ori comuniști deziluzionați? Afacerea a coincis cu arestările unor figuri de vârf, tot evrei, ale Ministerului Comerțului Exterior. De asemenea, este perioada arestării grupului ce avea să fie numit „lotul Constantin Noica”.
„Actorii” marelui jaf și ai filmului securist au fost cu toții condamnați la moarte. Cu excepția Monicăi Sevianu, au fost executați (plutesc mistere privind decesul real al lui Mușat, chiar doctorul Brătescu, cum spuneam, avea unele îndoieli). Cred că a fost vorba de o operație propagandistică, cu certe implicații antisemite. Actorii și regizorii veneau din aceeași parte a spectrului politic, fuseseră membrii aceleiași familii. Rămâne de studiat ce-i făcuse să se despartă cu atâta clocotitoare aversiune mutuală. O lecție a celor care au crezut sincer dată ariviștilor și poltronilor? O acțiune sinucigașă menită să resuscite, în febra unei sfidări absolute a „ordinii legale” staliniste, fraternitatea pierdută și speranțele asasinate?