Pe data de 4 iulie 2000, înceta din viață la Neapole, în Italia, la vârsta de 81 de ani, unul dintre cei mai influenți și respectați intelectuali polonezi ai ultimelor decenii ale veacului XX: Gustaw Herling-Grudziński. Este vorba de un personaj intrat în legendă, autorul uneia dintre primele mărturii cu valoare deopotrivă de document și de capodoperă literară privitoare la existența și natura Gulagului. Cu 15 ani înaintea lui Aleksandr Soljenițîn, a cărui poveste O zi din viața lui Ivan Denisovici apărea la începutul anilor ’60, Herling a demonstrat, pe baza propriei experiențe, existența monstruosului sistem concentraționar stalinist. Cartea sa, A World Apart: A Memoir of the Gulag, a jucat un rol crucial în lupta pentru adevăr, deci împotriva mistificărilor întreținute de stânga comunistă din Vest, susținută, cu dubioasă responsabilitate, de diverșii „tovarăși de drum”. De văzut, pe tema „orbirii” voluntare a intelighenției vestice, eseurile datorate unor Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Al. George.
Pornit din cercurile studențești antifasciste și liberal-democratice, Herling a fost de la început atras de gândirea neotomistă (în special de opera lui Jacques Maritain) și de filosofia lui Benedetto Croce. De altfel, după peregrinări teribile în Gulag, ajuns în fine în Italia, unde avea să trăiască după cel de-Al Doilea Război Mondial, el s-a căsătorit cu fiica celebrului gânditor neohegelian. În istoria culturii poloneze, dar și a celei est- și central-europene, Herling va fi întotdeauna amintit nu doar ca un strălucitor eseist și prozator, dar și ca animator, împreună cu Jerzy Giedroyc, al remarcabilei publicații de exil Kultura. Am citit cu ani în urmă o formidabilă antologie de eseuri apărute de-a lungul deceniilor în această revistă și am fost impresionat de calitatea lor culturală, precum și de spiritul consecvent antitotalitar (deopotrivă antifascist și anticomunist) al contribuțiilor diferiților autori (din emigrație, dar și din Polonia). Revista Kultura fusese și o sursă de inspirație pentru trimestrialul Agora la mijlocul anilor ’80 și chiar un model pentru posibilitatea racordării culturii heterodoxe dintr-o societate supusă comunizării culturale la exilul intelectual.
Câteva cuvinte despre Gustaw Herling: în momentul invadării Poloniei de către naziști, în septembrie 1939, ca student și editor al publicației literare a Universității din Varșovia, el a pornit spre Est, sperând că va găsi arme pentru rezistența antihitleristă. Între timp, pe baza pactului sovieto-german, Rusia stalinistă ocupa Polonia de Est, iar Herling avea să fie arestat și deținut sub cele mai halucinante acuzații, inclusiv aceea că ar fi fost înrudit cu Hermann Goering, feldmareșalul aviației germane (asemănarea de nume era valabilă doar prin transcrierea rusă a numelui său „Gerling” în loc de Herling). Acuzat de tentativă de trecere a frontierei dintre URSS și Lituania, Herling a încercat să-și convingă anchetatorul că unicul său scop consta în a lupta împotriva Germaniei. Urmarea a fost o suită de bătăi nemiloase și estorcarea unei confesiuni aberante. În fine, Herling a fost condamnat la cinci ani de detenție și deportat într-unul din lagărele din zona Arhanghelsk, de lângă Marea Albă.
Experiența Gulagului avea să fie ulterior sublimată în amintitul volum de amintiri. În el, Herling descria lumea Gulagului, diversele categorii umane pe care uraganul totalitar le azvârlise în infernul înghețat al lagărelor de muncă forțată, deci de lichidare în masă. Nu întâmplător, cartea lui Herling avea să fie adeseori comparată cu Amintiri din casa morților, sfâșietorul volum dostoievskian pe care scriitorul polonez l-a citit, grație unui riscant gest de generozitate al unei deținute, chiar în lagărul stalinist. O altă comparație frecventă este aceea cu volumul despre supraviețuire la Auschwitz al marelui scriitor italian Primo Levi.
Într-un vibrant portret apărut în New York Times pe data de 6 iulie 2000, Michael Kaufman, ani de zile corespondentul acestui cotidian la Varșovia, insista asupra capacității lui Herling de a surprinde psihologia prizonierului, a cărui personalitate este sistematic distrusă de către supraveghetori. Herling a fost printre primii care au detectat sindromul contractării universului individual în spațiul concentraționar până în clipa în care prizonierul ajunge la un asemenea nivel al degradării „încât orice posibilitate de schimbare, chiar și una spre mai bine, îi apare riscantă și primejdioasă”.
În 1942, în urma unui acord între guvernul polonez de la Londra și Stalin, Kremlinul a acordat amnistia prizonierilor polonezi. Herling însă nu a obținut eliberarea imediat, ci doar ca urmare a unei serii de gesturi disperate, inclusiv greva foamei. Avea să traverseze apoi Kazahstanul, Iranul, Palestina și Egiptul, ajungând, în fine, în Italia, unde a luptat în eroicele detașamente de asalt poloneze în bătălia de la Monte Cassino. Pentru meritele sale în luptă, a primit ordinul Virtuti Militari, cea mai înaltă distincție militară a Poloniei. După război, a trăit câțiva ani în Anglia, unde a publicat și cartea sa de memorii, care avea să-i aducă doar o recunoaștere parțială, întrucât explozivele revelații din acest document erau negate de entuziaștii susținători occidentali ai „viitorului luminos”. În legătură cu scrisorile de protest venite din partea unor asemenea apologeți ai stalinismului, Bertrand Russell scria, în prefața cărții lui Herling, că „ei poartă responsabilitatea pentru ororile aproape de neînchipuit cărora le sunt supuse milioane de bărbați și femei prigoniți, uciși pe bază de muncă forțată și foamete în frigul arctic”.
După prăbușirea comunismului, iconoclastul dintotdeauna care a fost Herling a continuat să publice texte viu discutate și chiar contestate. Publicarea în țară a Jurnalului nocturn, ținut timp de decenii, a provocat nu puține dezbateri. Tot astfel, el nu a ezitat să se delimiteze, în chestiunea tratamentului foștilor comuniști, de un Adam Michnik, de care, altminteri, îl legau sentimente cât se poate de cordiale. Asemeni lui Zbigniew Herbert ori Giedroyc, Herling a fost convins că excesul de toleranță în raport cu ex-comuniștii este o eroare ce poate afecta decisiv substanța morală a noii democrații poloneze. În concluzie, de pe urma acestui strălucit intelectual rămâne exemplul unei vieți consacrate demnității, valorilor civic-patriotice și luptei împotriva forțelor totalitare. Pentru el, la fel ca pentru acei gânditori care au făcut din rezistența antitotalitară sensul vieții lor, „conflictul, deci orice conflict real, nu poate fi decât de un singur fel: între recunoașterea demnității esențiale a omului și suprimarea acesteia”.