Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În perioada în care lucram la definitivarea volumului Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, mi s-a părut fascinantă o analiză propusă de Pavel Țugui, martor crucial al momentului iunie 1957. Este vorba de plenara CC al PMR la care Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi erau eliminați din eșalonul suprem de partid. La aceeași plenară, ne reamintește P. Țugui, Grigore Preoteasa a fost ales secretar al CC și membru supleant al Biroului Politic, însărcinat cu chestiunile culturii și ideologiei. Cu alte cuvinte, se prefigura înlocuirea lui Leonte Răutu la cârma acestui sector esențial pentru regimul totalitar din România. Catastrofa aviatică din noiembrie 1957, când Preoteasa își pierdea viața la Moscova, a dus la revenirea lui Răutu în poziția-cheie a acestui domeniu. Pentru Pavel Țugui, Preoteasa ar fi simbolizat promisiunea unei anumite liberalizări, câtă vreme Răutu era exponentul liniei cominterniste.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:34 0:00
Link direct

Mi-e teamă că lucrurile sunt un pic mai complicate: și Preoteasa, și Răutu erau devotați fără rezerve lui Dej, iar rolul lui Răutu după 1960, inclusiv în pregătirea divorțului de Moscova și în politica de deschidere culturală, nu poate fi neglijat. Este însă cert că o discuție normală despre abuzurile din cultură în anii stalinismului fanatic nu putea avea loc câtă vreme Răutu continua să dicteze politica ideologică a PMR. Tot astfel, ar merita adâncită discuția propusă de Pavel Țugui asupra rolului lui Miron Constantinescu în relaxarea culturală de după 1955. Cu ani în urmă, și poate nu fără motive întemeiate, Florin Constantiniu îmi reproșa o anumită idealizare a posibilului rol al lui Miron Constantinescu drept lider al unei facțiuni antistaliniste. Pavel Țugui aduce în cartea sa detalii elocvente privind confruntările politice la vârf, pledând astfel pentru evitarea unui demers simplist și uniformizant. Ceea ce reiese ține de existența unei competiții între adepții stalinismului internațional, dintre care unii convertiți la hrușciovism, și promotorii stalinismului național. Ofensiva împotriva a ceea ce Țugui numește „rollerism”, de pildă, coincidea cu o relansare a temei omogenizării naționale, care avea să facă o stranie carieră sub Ceaușescu, împiedicând de fapt analizele istorice demistificatoare. Miturile rolleriste erau înlocuite astfel prin miturile stalinismului național.

Nu intru acum în alte importante subiecte. Țin totuși să amintesc faptul că, în toamna lui 1956, în România au avut loc serioase frământări în mediile studențești, soldate cu arestări, procese și persecuții în masă (la București, Timișoara, Cluj). Mă miră faptul că în amintirile sale dl. Țugui a ales să se refere la o posibilă amenințare revizionistă maghiară la adresa României, asociată cu guvernul revoluționar al lui Imre Nagy. Din tot ce am citit eu, inclusiv volumul editat de Mihai Retegan, precum și amintirile celor implicați în amintitele mișcări, sugerează că nu iredentismul era sursa panicii conducerii PMR, ci teama că ideile democratic-revoluționare ale insurgenților din Budapesta ar fi putut genera o explozie și în România. Tot astfel, desființarea universității maghiare „Bolyai” din Cluj, prin unificarea forțată cu Universitatea română „Babeș”, nu ținea, îndrăznesc să cred, nici de eficiență, nici de dorința profesorilor maghiari, ci de strategia înregimentării și controlului total promovată de Dej și grupul său.

Ar mai fi multe de glosat pe marginea memoriilor lui Pavel Țugui: între altele, referința la existența unui misterios jurnal al lui Emil Bodnăraș (1904—1976), confiscat de Securitate imediat după moartea acestuia; conflictele autorului cu protejații lui Răutu (Florența Rusu, Sașa Mușat, S. Știrbu, ș.a.m.d.). Am așteptat apoi cu nerăbdare ca domnul Țugui să publice un volum în care să ne descrie în detaliu atmosfera din Direcția de Propagandă și Cultură, jocurile de culise, rolul fostului său coleg Paul Niculescu-Mizil și câte altele. M-ar fi interesat, de asemenea, cum vedea el momentul 1958, cu sinistra plenară din iunie și reluarea „vânătorilor de vrăjitoare” fracționiste și revizioniste.

Un lucru este limpede: aberațiile stalinismului radical, mai cu seamă în cultură, au lăsat în urmă destine distruse, creații sufocante, mizerie și disperare morală. Anihilarea elitelor și umilirea valorilor naționale în anii ’50 au fost urmărite cu perversă fervoare, pentru a elimina orice formă de rezistență intelectuală și a asigura monopolul ideologic al unor forme pe cât de sectare, pe atât de absurde, sterpe și mortificante. Pe de altă parte, resuscitarea valorilor naționale, atât sub Dej, cât mai ales sub Ceaușescu, nu a fost expresia unei transformări sistemice, ci doar un nou mijloc de consolidare a unui regim suferind ab initio de un chinuitor deficit de legitimitate.

Unul dintre elementele constante ale culturii politice a comunismului românesc a fost refuzul reformismului de partid, deci eliminarea sistematică a oricărei tendințe inovatoare și revizioniste. Ceea ce nu înseamnă că nu s-au produs schimbări de persoane ori chiar strategice, ci doar că ele au urmărit înainte de toate consolidarea puterii grupului hegemonic din partid, condus mai întâi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de Nicolae Ceaușescu. Natura reală a acestor transformări a fost surprinsă de Michael Shafir într-o carte din 1985 despre regimul leninist din România, prin conceptul „schimbării simulate”. Este o lucrare de referință, la fel ca multe alte texte datorate unor Mary Ellen Fischer, Trond Gilberg, Walter Crowther, Walter Bacon, Daniel Chirot și, desigur, Ken Jowitt. Discuțiile din țară despre originile și „metamorfozele” comunismului românesc ar avea mult de câștigat dacă s-ar racorda mai exact la dezbaterile internaționale de ieri și de azi.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:30 0:00
Link direct

În propriile mele studii am insistat, în concordanță cu tezele unor Gheorghe Haupt, Ken Jowitt, Robert King, Michael Shafir și alții, asupra tentativei de evitare a liberalizării interne prin descoperirea (cât se poate de oportunist-pragmatică), de către Dej și asociații săi, a avantajelor discursului patriotic ori chiar ostentativ naționalist. Răspunsul elitei comuniste românești la sfidarea propusă de hrușciovism a fost înainte de toate respingerea categorică a ideii unei autocritici în legătură cu ororile despotismului stalinist din perioada de dinainte de 1956. Anti-sovietismul latent (devenit mult mai explicit după 1963) a fost de fapt camuflajul simbolic al persistentului stalinism național. Am avut apoi, prin publicarea memoriilor lui Pavel Țugui (născut în 1921), un document extrem de elocvent în legătură cu ceea ce se petrecea în aparatul ideologic al PMR în perioada 1956-1958, deci exact în acel interval în care în celelalte state satelizate se produseseră convulsii cu consecințe absolut dramatice.

Cartea lui Pavel Țugui, intitulată Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, a apărut la editura Ion Cristoiu în 1999. Intrat de tânăr în aparatul ideologic al PCR, Pavel Țugui a deținut funcții importante deopotrivă în Ministerul Culturii (ministru adjunct între 1953—1955), în secția de propagandă a CC (instructor între 1948—1953) și în Direcția de Propagandă și Cultură a CC, condusă de Leonte Răutu, ca șef al Secției știință și cultură (între 1955 și 1960). În afara unor zvonuri greu verificabile, nu am informații legate de scoaterea sa din aparat, însă este probabil ca tensiunile pe larg descrise în acest volum din relațiile lui Țugui cu șeful Direcției, atât de influentul Răutu, au jucat un rol important. Nu intru acum în detalii legate de alte apariții publice ale lui Pavel Țugui înainte și după 1989, inclusiv schimburile polemice cu Mircea Zaciu în legătură cu Lucian Blaga și cele cu Sorin Toma despre geneza pamfletului împotriva lui Tudor Arghezi; țin doar să spun că acest volum este extrem de important în egală măsură prin ceea ce spune și prin ceea ce nu spune. Este mărturia (sau poate, mai bine spus, mărturisirea) unui personaj care, asemeni unui Paul Niculescu-Mizil ori Ion Iliescu, în condițiile „dezghețului” de după moartea lui Stalin, a fost direct implicat în eforturile conducerii PMR de a-și consolida autoritatea prin îmbrățișarea unei platforme antisovietice, nu însă și antistaliniste.

Mă grăbesc, așadar, să spun că există pasaje de o veritabilă semnificație istorică în cartea lui Pavel Țugui: lupta istoricilor autentici împotriva imposturii agresive și agramate a grupului stângist condus de Mihail Roller, reabilitarea unor istorici și lingviști de înaltă clasă, mult timp calomniați și atacați de staliniștii încurajați de Răutu și Chișinevschi, etc. Istoria culturală a perioadei radical staliniste beneficiază categoric de pe urma acestor informații conținute în cartea lui P. Țugui.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG