Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În urmă cu 31 de ani, în martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La puțin timp după aceea, regimul ideocratic fondat de către Lenin și consolidat de Stalin și urmașul său intra într-o eră a tulburărilor fără precedent. Gorbaciov și susținătorii săi, dintre care mulți membri ai intelectualității de partid, erau determinați să liberalizeze sistemul, să abandoneze perimatele platitudini ideologice, să reviziteze cele mai întunecate pagini ale istoriei sovietice și să renunțe la pozițiile ostile în politica externă.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:58 0:00
Link direct

Reforma instituțională, cunoscută ca perestroika, precum și deschiderea în dezbaterile culturale, cunoscută ca glasnost, au fost punctele de reper ale ceea ce unii au perceput a fi, ca un ecou al reformelor cehoslovace din 1968, o Primăvară de la Moscova. Occidentul a fost fermecat de tentativa lui Gorbaciov de a crea un stat bazat pe domnia legii. Personalități importante, incluzându-i aici pe Ronald Reagan, Margaret Thatcher, George H. W. Bush, François Mitterrand, și Helmut Kohl au susținut noua gândire a Kremlinului în afacerile internaționale. Cu toate acestea, situația internă în Uniunea Sovietică devenea din ce în ce mai conflictuală. Politicile lui Mihail Gorbaciov erau contestate atât de stânga liberală, așa-zișii democrați, cât și de neo-staliniștii conservatori.

Istoricul de la Harvard, Serhii Plokhii, oferă o analiză detaliată și precisă a ultimelor patru luni de existență a URSS.* Principalul său argument este acela că în timpul perioadei respective, inaugurată de puciul anti-gorbaciovist din august 1991 și încheiată prin decizia de a dezmembra Uniunea Sovietică în ziua de Crăciun, soarta statului lui Lenin a fost decisă în principal de exacerbarea tendințelor centrifuge, în primul și în primul rând de dorința de independență a Ucrainei. Actorii dramei acestei povești au fost Gorbaciov însuși, dușmanul său, președintele Federației Ruse, Boris Elțin, președintele american George H. W. Bush și liderul ucrainean, fostul aparatcic comunist transformat în campion al unui stat independent, Leonid Kravciuk.

Cartea folosește noi materiale de arhivă despre intrigile bizantine de la vârful ierarhiei din Kremlin. Capitolul care tratează lovitura din august se citește ca un adevărat thriller politic și psihologic. Putem privi la cazul șefului de cadre al lui Gorbaciov, Valeri Boldin, unul din cei mai de încredere locotenenți ai săi, un om care și-a datorat cariera secretarului general, și care era unul din cei mai vicleni conspiratori împotriva binefăcătorului său. Sau spre cel al ineptului vicepreședinte al URSS, Ghenadi Ianaev, o altă creație a lui Gorbaciov, care a acceptat, mai degrabă reticent, să devină liderul interimar, înlocuind un președinte presupus bolnav.

Plokhii se bazează pe memorii, materiale de arhivă și interviuri pentru a pune laolaltă și construi această poveste captivantă. Uneori, aceste surse pot fi autocentrice și nu întotdeauna de încredere. Este, bineînțeles, adevărat că Gorbaciov a reacționat la lovitura ce aducea aminte de înlăturarea lui Nikita Hrușciov din octombrie 1964, organizată de către un grup de complotiști conduși de fostul său protejat Leonid Brejnev, Alexei Kosîghin și Mihail Suslov. Dar, așa cum precizează Plokhii, Hrușciov a murit în patul său, nu în fața plutonului de execuție. Este îndoielnic că moartea lui Brejnev a fost orice numai nu naturală, la fel și cea a lui Andropov. Erau bolnavi în fază terminală, nu era nevoie de nicio otravă pentru a le grăbi trecerea în neființă. Un alt personaj principal în această sagă a declinului ireversibil a fost Vladimir Kriucikov, fostul colaborator apropiat al lui Iuri Andropov la conducerea KGB, perceput ca liberal de sertar, în fapt un operator cinic a cărui principală valoare era propria-i supraviețuire politică. În mod paradoxal, Kriucikov, unul din principalii puciști, a fost, potrivit lui Plokhii, chiar prietenos cu din ce în ce mai liberalul ideolog, adesea numit arhitect al glasnost-ului, Aleksandr Iakovlev.

În introducerea sa la ediția broșată din 2015, Plokhii argumentează consistent în favoarea a ceea ce el numește o narațiune multipolară. Ar trebui adăugat că interpretarea prăbușirii URSS necesită o abordare multi-cauzală. Nu a fost doar frământarea etnică cea care a dus la dezintegrarea imperială, ci și eroziunea ideologică a unui stat în care doctrina conta enorm. Se poate ca aceia care au încercat să scape de Gorbaciov să nu fi fost adepți fanatici, true believers, deși unii erau încă dedicați vechilor dogme. Ceea ce conta era că nu puteau oferi idei noi, revitalizate, privind viitorul socialismului în Uniunea Sovietică. Vechiul proiect leninist era epuizat, utopia revoluționară dispăruse. Din punct de vedere moral, marea aventură civilizațională sovietică eșuase. Economia era o epavă și nu putea fi reparată. Industria militară era exrem de neeficientă. Luat în ansamblu, gorbaciovismul a fost căutarea cvadraturii cercului, un efort sisific de a vindeca incurabilul. Diferența dintre Gorbaciov și Elțin a fost că primul s-a blocat într-un ideal socialist din ce în ce mai perimat, pe când al doilea a înțeles că timpurile se schimbaseră și că leninismul nu trebuie revăzut, ci pur și simplu expediat. Una peste alta, cartea lui Plokhii este o corectare a viziunilor cândva triumfaliste care atribuiau Occidentului rolul decisiv în destrămarea Imperiului sovietic. Cauzele au fost predominant interne și această carte le explorează cu strălucire.

*The Last Empire: The Final Days of the Soviet Union. By Serhii Plokhii. London: Oneworld Publications, 2015 (paperback),

Istoricul Ștefan Bosomitu ne reamintește, și bine face, că pe 21 februarie 1944 au fost împușcați, la Mont-Valérien, luptătorii antifasciști din grupul condus de poetul francez de origine armeană Missak Manouchian. Majoritatea erau evrei, unii originari din România. În noua sa carte despre Rezistența franceză, profesorul Robert Gildea de la Universitatea Oxford consacră câteva pagini celor stigmatizați în infamul Affiche Rouge, tipărit de naziști drept L'armée du crime. Sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, a fost șefa serviciului de informații al FTP-MOI, rețeaua din care făcea parte și grupul Manouchian. Olga Bancic a fost condamnată la moarte și executată prin decapitare în penitenciarul din Stuttgart. Cristina este unul din cele două personaje-cheie din cartea Two Sisters in Dark Times la care lucrez împreună cu politologul Marius Stan. Nu e nevoie să mai insist, celălalt personaj este mama mea. Tot împreună cu Marius am scris pe tema Alexandru Jar, soțul Olgăi Bancic și tatăl fiicei lor, Dolores. Mulțumiri lui Mihai Burcea pentru documentele pe care ni le-a oferit spre consultare.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:08 0:00
Link direct

Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, cartea publicată de Arsène Tchakarian și Hélène Kosséian, Les commandos de l'Affiche Rouge. Révélation, apărută la Éditions du Rocher în 2012. Între liderii FTP-MOI, să-i amintesc pe Artur London, unul dintre cei trei supraviețuitori ai procesului Slánský, dar și pe Gheorghe Vasilichi. Despre acesta ar merita scrisă o carte. Cum ar merita scrisă și o biografie a faimosului Boris Holban...

Citez din recenzia lui Robert Paxton la cartea lui Robert Gildea, Fighters in the Shadow: A New History of the French Resistance, Harvard University Press, 2015: „Imigranții străini evrei au alcătuit o bună parte a Rezistenței. Mulți bărbați tineri printre ei, dornici să se lupte cu Hitler, s-au alăturat Legiunii Străine în 1939. Cu toate acestea, în 1940, Vichy a oferit doar variante dezagreabile veteranilor evrei demobilizați și lipsiți de alte resurse: serviciu în batalioane de muncă sau internare. Comuniștii dintre ei au luat calea clandestinității prin Main-d'Oeuvre immigrée (MOI), unul din cele mai agresive grupuri paramilitare ale partidului. Cei mai mulți luptători MOI au fost prinși și executați, iar conducerea comunistă pare să nu-i fi ajutat prea mult la acea dată sau să le fi recunoscut contribuția mai târziu.” (vezi Robert Paxton, The Truth About the Resistance, New York Review of Books, February 25, 2016, p. 26).

Pentru un interviu informal, aș zice cvasi-clandestin, cu Cristina Luca, a se vedea Confesiunile elitei comuniste, volumul editat și prefațat de Andrei Siperco, apărut în 2015 sub egida Institutului Național pentru Studiul totalitarismului, pp. 179-190. E vorba de primul volum dintr-o serie de interviuri realizate de Alexandru Siperco cu personalități ale clandestinității comuniste.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG