Linkuri accesibilitate

Primăvara arabă şi a 20 de ani de istorie post-sovietică (Reuters)


Boris Yeltsin, în timpul puciului din 19 august 1991
Boris Yeltsin, în timpul puciului din 19 august 1991

Acum 20 de ani, Uniunea Sovietică trăia echivalentul din 1991 al primăverii arabe.



Cînd Hosni Mubarak a fost adus pe targă în cuşca cu zăbrele de la tribunal, Egiptul a produs o imagine memorabilă: faraonul prăvălit de pe tron în faţa judecăţii poporului său, scrie într-un comentariu pentru agenţia Reuters Susan Glasser, redactoarea şefă de la publicaţia „Foreign Policy”.

Dar n-am putut să nu mă gîndesc la un personaj care probabil nu va păţi asta: liderul autoritar al Rusiei Vladimir Putin, continuă Glasser, şi adaugă: în timp ce Orientul Mijlociu se căzneşte să absoarbă sensul căderii rapide a celor puternici de acolo, Putin contemplează eventualitatea reîntoarcerii la preşedinţia Rusiei, făcînd poze cu fete sumar îmbrăcate, şi răstindu-se la Statele Unite pentru că „trăiesc ca un parazit pe economia globală”.

Pare un scenariu sovietic, şi de fapt chiar asta e.

Acum 20 de ani în această lună, Uniunea Sovietică trăia echivalentul din 1991 al primăverii arabe, numai tinereţe şi democraţie şi optimism legat de un viitor eliberat de planificarea centralizată şi mîna moartă a statului autoritarist obsedat de securitate. Şi cu toate astea, mai mult de jumătate din timpul care a trecut de la lovitura de stat din 19 august 1991, care a dus la destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a fost condusă de Putin, fostul colonel KGB care a numit dispariţia Uniunii Sovietice „cea mai mare catastrofă a secolului 20”.

Rusia e azi o ţară cu resurse energetice, locaţie strategică, arme nucleare, drept de veto în Consiliul de Securitate ONU, toate astea prea importante pentru a fi ignorate. E însă şi o ţară foarte mult în derivă.

Şi nu numai nepopulară, dar şi prost înţeleasă. În Occident, dispariţia Uniunii Sovietice a fost percepută cel mai adesea ca o victorie a libertăţii şi a democraţiei. Chiar dacă a fost urmată de regretabilele excese din era Ielţîn, o eră a lipsei totale de guvernare şi a capitalismului gangsteresc, în Occident s-a crezut că această victorie va avea ca rezultat, cu timpul, o societate mai deschisă.

Nu la fel gîndesc unii dintre ruşii, chiar şi cei care au sprjinit cel mai mult revoluţia. Ghenadi Burbulis, unul din consilierii lui Ielţîn din vremea puciului, spune că lovitura de stat de atunci a fost „Cernobîlul politic al imperiului sovietic. (...). Puciul eşuat a rupt în bucăţi ţara, împrăştiind rămăşiţele radioactive ale sistemului sovietic peste tot.... A distrus promisiunea unei Rusii democratice chiar înainte ca ea să se nască”.

Şi avem astăzi în Egipt nu numai pe Mubarak în faţa judecăţii, dar şi un conflict violent între tinerii revoluţionari din piaţa Tahrir şi generalii care l-au apărat pe Mubarak şi apără acum guvernul actual; o economie devastată, şomaj masiv, tensiuni sectare din ce în ce mai pronunţate, şi o mare incertitudine legată de organizarea de alegeri cu adevărat libere şi corecte – şi în eventualitatea că aşa vor fi, dacă vor duce la îmbunătăţirea condiţiilor ce au dus la izbucnirea revoltei.

Şi Rusia, 20 de ani mai tîrziu? Susan Galsser îşi încheie comentariul pe un ton optimist, citînd cele spuse ei de Leon Aron, imigrant sovietic şi biograf al lui Boris Ielţîn: „Gîndeşte-te la revoluţia franceză de la 1789. A fost nevoie de războaiele napoleniene, de teroare, de restauraţie, şi de cîteva generaţii de lupte de stradă pentru ca Franţa să ajungă la idealurile orginale de democraţie ale revoluţiei de la 1848. Franţei i-au trebuit 59 de ani. Rusia abia a ajuns la 20”.
  • 16x9 Image

    Lucian Ştefănescu

    Lucian ȘTEFĂNESCU (născut la Cluj în 1959), ziarist, corespondent la Biroul RFE/RL de la București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere de la Praga.

XS
SM
MD
LG