Numai Armand Goșu se încumetă, în revista 22, să schițeze posibile evoluții la Chișinău în căutarea unei majorități parlamentare. El citează Agerpres cu informația că Partidul Liberal, Partidul Democrat și grupul Leancă ar putea purta discuţii în acest sens, și că lor li s-ar putea alătura și cei 14 deputaţi care au părăsit Partidul Comunist. Cum totuși socoteala celor minim 51 de voturi necesare pentru învestirea guvernului nu iese, Goșu îl citează și pe primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă. El pomenește și Partidul Liberal-Democrat printre potențialii aliați, în timp ce cei 14 foști comuniști apar ca eventuali susținători numai din bancă.
În Adevărul, Răzvan Voncu scrie scurt despre perspectivele deloc promițătoare ale culturii din Republica Moldova. Se cumulează trei cauze nefericite: ipocrizia oficială cu privire la identitatea acestei culturi, subfinanţarea şi debilitatea instituţională (sunt formulele autorului). Două proiecte mari, a căror finanțare era susținută masiv de România - restaurarea Muzeului de Artă din Chişinău și respectiv a Sălii cu Orgă – sunt periclitate. Din păcate, Voncu găsește că situația e agravată și de o anume aroganță a instituțiilor culturale din moldovenești: acestea „încearcă să fie mult mai mult decât pot fi, în mod obiectiv. Iar lipsa ostentativă de coordonare cu structura instituţională din România nu face decât să accentueze această debilitate, care transformă instituţii vitale în caricaturi”.
În cel mai nou număr al publicației Sinteza, Cosmin Popa își argumentează părerea că Rusia „nu este și nici nu va fi, cel puțin în perspectivă medie, o superputere”. „Adevărata dimensiune a unei superputeri se măsoară nu în arsenalul său, nu în potența financiară, ci mai cu seamă în capacitatea sa de a induce schimbări pașnice și de durată în sistemul internațional”. Or, Rusiei îi lipsește „o viziune universalistă validă și este minată permanent de regimuri politice care se hrănesc din sentimentul colectiv al cetății asediate”. Prezența sa în primul plan al politicii globale se bazează pe funcționarea în forță a unui formidabil aparat de propagandă, la care pun umărul, arată Cosmin Popa, nu doar „politicienii ruși, al căror rol în preajma lui Putin este preponderent decorativ și propagandistic, dar și partenerii lor din Europa Occidentală. Astfel politicieni obscuri, în special din Germania, Franța și Italia, sunt intens mediatizați în Rusia, cu o serie de declarații care insistă asupra ideii că Occidentul a abandonat spațiul postsovietic, în folosul legăturilor de afaceri cu Rusia”.
Editorialul revistei 22, semnat de Andrei Cornea, se oprește asupra unei distincții care privește deopotrivă și România și Moldova: cea între demagogie și populism. Analistul admite că etichetele sunt greu de deosebit în multe situații, dar ține să reamintească: demagogia nu e atât de periculoasă. Îi caracterizează pe politicienii care promit în campanie lucruri pe care pur și simplu nu au de gând să le îndeplinească. În cazul lor, totul se dă relativ repede în vileag, când se ajunge la fapte. Cu populismul e mai complicat. Populistul cam crede în ce spune și chiar are de gând să-și ducă convingerile în fapte, or tocmai aici e problema: traducerea în realitate a convingerilor populiste poate fi un dezastru. Clarificarea vine mult mai încet, adesea prea târziu, pentru că voturile sunt mereu atrase de acest tip de discurs care pare să formuleze chiar doleanțele poporului.
